După ce a scăpat din România lui Ceauşescu, plecând în 1970 în Italia, o româncă a ajuns opt ani mai târziu prizoniera celui mai oribil lagăr comunist din zilele noastre – Coreea de Nord.
A rămas acolo pentru următorii 19 ani, adică până în ziua în care a şi închis ochii, răpusă de un cancer pulmonar. În România îi rămăseseră părinţii şi doi fraţi, care, în lipsa oricărei veştidespre soarta tinerei, i-au organizat la mijlocul anilor ’80 un ritual dureros de înmormântare. În primul deceniu al anilor 2000 urmau, însă, să afle adevărul despre Doina: fusese răpită în 1978 de spionii lui Kim Yr Sen, căzând astfel victimă unei operaţiuni diabolice a regimului de la Phenian: timp de aproape două decenii, nord-coreenii au răpit sute de persoane din Asia şi Europa, pentru a le folosi la instruirea spionilor trimişi peste hotare şi, cum s-a întâmplat cu Doina, pentru a da naştere unor copii pe care Phenianul să-i folosească la maturitate în cele mai diverse moduri.
În prezent, familia Doinei Bumbea înseamnă doi băieţi, care trăiesc în continuare la Phenian, respectiv un frate şi o mamă, neconsolaţi şi cu prea puţine răspunsuri, la Craiova. Tatăl şi fratele mijlociu s-au stins, între timp, şi ei.
Gabriel Bumbea, fratele cel mic al Doinei, se mai agaţă azi de o singură speranţă: că-şi va întâlni la un moment dat nepoţii. Despre cel mic, graţie atenţiei pe care cazul incredibil al surorii sale l-a stârnit în presa internaţională, ştie că îi poartă prenumele.
Au trecut șapte ani de când ați aflat primele detalii despre soarta surorii dumneavoastră. Ce s-a întâmplat de atunci?
Gabriel Bumbea (GB): Din 2007 și până azi am participat la o mulțime de evenimente organizate de ONG-uri și de guverne din state asiatice afectate serios de acest flagel al răpirilor de persoane de către serviciile secrete din Coreea de Nord. Mă refer la ONG-uri din Japonia, Coreea de Sud, Thailanda. Această spinoasă problemă este privită foarte serios de către oficialitățile statelor respective, fiecare dintre ele are și câte un minister special constituit, care se ocupă îndeaproape de tot ce înseamnă cetățeni răpiți, precum și de familiile afectate de aceste răpiri. Evident că aceste ministere ajută logistic, financiar, iar prin colaborare strânsă împreună cu ministerele de Externe sprijină aceste ONG-uri chiar și diplomatic.
Familia nu a avut informații despre Doina Bumbea aproape trei decenii. Acum, știți chiar că a lăsat în urmă doi copii, la Phenian. Mai sperați să vă cunoaşteți nepoții?
G.B.: După cum am mai spus-o în repetate rânduri prin ziare, televiziuni, din țară și din străinătate, sora mea Doina Bumbea a murit în ianuarie 1997 la Phenian, în captivitate, izolată complet de tot ce înseamnă exteriorul granițelor nord-coreene. Printr-o căsătorie ce i s-a impus pe la începutul anilor ’80 cu un dezertor din armata americană, pe nume Joe James Dresnok, a dat naștere la doi copii, doi băieți. Primul s-a născut în decembrie 1981 (Theodore Ricardo Dresnok), cel mic s-a născut în februarie 1983 (James Gabriel Dresnok). Din momentul în care am aflat de existența lor, principalul meu obiectiv a fost să încerc orice demers, să bat la orice ușă, să fac tot ce-mi stă-n putință, ca român obișnuit şi cu resurse modeste, ca să ajung să pot măcar să-mi văd nepoții captivi încă la Phenian. Nădăjduiesc ca asta să se întâmple curând. Am promisiuni din partea unor organizații din străinătate că se încearcă negocieri cu Phenianul în acest sens.
Victimele nord-coreenilor au fost, în principal, de origine asiatică. Poate și de asta, asemenea drame par a fi mai puțin cunoscute în Europa. Cum vi se pare că se raportează românii? Ați creat și o pagină pe Facebook.
G.B.: Din câte s-a confirmat de curând, prin mărturia a diverse persoane care au reușit să plece din Coreea de Nord prin negocieri cu guvernul comunisto-stalinist de la Phenian, sau prin mărturia unor transfugi, sau a unor spioni nord-coreeni dezertori, că această caracatiță a răpirilor nu s-a rezumat numai în imediata vecinătate a țării lor. S-a întins, a îndrăznit să încerce și să și reușească să răpească persoane și de pe alte continente. Martorii au afirmat că au întâlnit în lagărele din suburbiile Phenianului persoane de cetățenie olandeză, franceză, italiană, română, germană, libaneză, iordaniană. Deocamdată singurul caz oficial recunoscut din Europa este cel al surorii mele, Doina Bumbea. (Este un caz) recunoscut internațional. Mai puțin de către București care, după cum știm că procedează de decenii, preferă să tacă. Nu infirmă, nu confirmă. Doar stă și mai adaugă din când în când câteva file la dosarul Doinei Bumbea de la MAE București, dosar care în primăvara lui 2007 avea aproape 200 de pagini. L-am văzut personal, când am avut o întâlnire de o oră cu ministrul de Externe de la vremea aceea, domnul Adrian Cioroianu. În ceea ce privește reacția cetățeanului român vis-a-vis de acest caz de răpire, pot spune că, ori datorită slabei informări, ori datorită grijilor cotidiene, oamenii nu par să fie foarte interesați. Ba, mai sunt uneori persoane care cred că este o poveste cusută cu ață albă în stil James Bond. Eu fac tot ce pot ca să deschid ochii și inimile oamenilor prin popularizarea cazului pe Facebook și nu numai.
Știu că în ultimii ani ați participat la evenimente publice, pe tema răpirilor, ținute în Japonia sau Coreea de Sud. Cum sunt tratate acolo sutele de cazuri „Doina Bumbea“?
G.B.: Participând la diferite simpozioane, congrese, conferințe, seminarii și întâlniri cu oficiali din guvernele Japoniei și Coreii de Sud, ba chiar cu premieri și miniștri de Externe ai acestor state, am ajuns la concluzia că, de la mic la mare, toți oamenii de acolo fac eforturi inimaginabile de a reuși să descopere persoanele răpite, să știe dacă și unde mai trăiesc pe teritoriul Coreii de Nord, să negocieze permanent cu guvernul nord-coreean pentru recuperarea celor ce mai sunt în viață. Mass-media din Orientul Îndepărtat este la fel de interesată în a descoperi și a difuza aceste evenimente și aceste eforturi comune ale țărilor vecine Coreii de Nord. Aproape că nu este săptămână să nu apară câte ceva în ziare și la televiziuni din Coreea de Sud și Japonia. Ori de câte ori ajung acolo sunt asaltat de jurnaliști japonezi, sud-coreeni, thailandezi, americani, pentru a afla cât mai multe despre cazul de rapire din România. La noi în țară lucrurile stau aproape pe dos. Trist!
Ultima oară când ați putut să luați contact cu autoritățile române a fost luna trecută, cu ocazia unui eveniment organizat la sediul misiunii ONU de la Geneva. Ce mesaj ați primit de la reprezentanții statului român?
G.B.: Da, începând cu 16 martie 2014 și până pe 20 ale aceleiași luni, am participat la Geneva la cea de-a 31-a întâlnire din cadrul celei de-a 25-a sesiuni a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului și unde au participat reprezentanți ai tuturor țărilor aderente la ONU. Eu am reprezentat acolo ONG-ul românesc, „Asociația Doina Bumbea“, care se ocupă de persoane răpite, căutarea și salvarea lor, ONG înființat încă din anul 2008. De data aceasta, comisia de anchetă de la ONU a discutat foarte serios despre gravele încălcări ale drepturilor omului în Coreea de Nord, emițând și o rezoluție cu privire la măsurile ce vor fi luate împotriva guvernului condus de Kim Jong Un. Au urmat conferințe de presă în sediul ONU la care au participat reprezentanții ONG-urilor din țările afectate, Japonia, Coreea de Sud, Thailanda și România. Au fost discuții și cu înalți oficiali ai Consiliului de Anchetă al ONU pentru Drepturile Omului, precum și cu ambasadori ai țărilor afectate. Cea mai importantă a fost întâlnirea cu ambasadorul Statelor Unite ale Americii de la Geneva, Excelența Sa domnul Robert King. În data de 18 martie, reprezentanții tuturor ONG-urilor din cele patru țări am avut o întâlnire de o oră, la sediul misiunii diplomatice a României de la Geneva, cu Excelența Sa doamna ambasador Maria Ciobanu. Ca de obicei, ca în multe alte rânduri, după întâlnirile avute cu toți ambasadorii din țările prin care am ajuns, mi s-a răspuns sec și fals binevoitor că imediat după întâlnire se va trimite un raport către MAE București urmând ca cei de acolo să decidă ce este de făcut și în cel mai scurt timp să-mi trimită un răspuns oficial în ce privește cazul Doina Bumbea. După cum bine ne cunoaștem întregul sistem politic, administrativ român, acele răspunsuri n-au ajuns niciodată. Și mai trist, nu-i așa?
În ultimii ani, situația celor răpiți de nord-coreeni a fost abordată și la Geneva, dar și la Bruxelles, în Parlamentul European. Ați simțit vreun interes și din partea politicienilor români, al europarlamentarilor de la noi?
G.B.: Am participat la nenumărate evenimente, conferințe de presă, întâlniri și discutii cu jurnaliști de pe întreg mapamondul. Peste tot în lume, guvernele și media din țări chiar care nu sunt afectate direct de diabolicul plan al răpirilor de persoane al Coreii de Nord, sunt extrem de interesate, atente, doritoare să dea o mână de ajutor pentru rezolvarea acestor cazuri. Mai puțin România. Cu toate că este țara afectată, nu interesează pe nimeni cazul de răpire Doina Bumbea. De la președintele țării, Traian Băsescu, căruia i-am înmânat personal un memoriu în primavara lui 2008, de la fostul președinte, Ion Iliescu, cu care am stat de vorbă personal și care știe bine cazul surorii mele, de la câți și câți miniștri de Externe români, cărora le-am cerut audiențe (doar de unul singur am fost primit), de la parlamentari sau europarlamentari români, discuții avute personal cu domnul senator Horațiu Buzatu, cu domnul europarlamentar Marian Jean-Marinescu, de la toți acești oameni n-am avut decât slabe promisiuni de moment, uneori nici acelea. A doua zi cred că au și uitat de mine, de problema mea, de cazul Doina Bumbea. Sper că am fost destul de clar și de convingător. Din păcate nu sunt singurul român care se luptă cu birocrația, nepăsarea, indolența și cinismul din țara asta.
Cum s-a înfundat la Phenian drumul spre Tokio
Doina Bumbea a părăsit România în 1970, căsătorindu-se cu un cetăţean italian. Următorii opt ani i-a petrecut în Italia, încercând să-şi facă un viitor în lumea artelor plastice. Ca o ironie a sorţii, şi dispariţia tinerei femei de 28 de ani a avut legătură tot cu marea sa pasiune. În fatidicul an 1978, avea o promisiune că-şi va putea expune picturile la Tokio. În toamna respectivă a plecat spre Japonia, dar nu avea să ajungă niciodată la destinaţie. Puse cap la cap, informaţiile şi mărturiile culese ulterior arată că Doina Bumbea a plecat de la Roma spre Tokio ştiind doar că va face escale la Moscova şi Phenian. Într-adevăr, călătoria a presupus opriri în cele două capitale.
Potrivit lui Charles Jenkins – un fost militar american care a dezertat pe fondul războiului dintre cele două Corei, care a rămas captiv aproape 45 de ani în Coreea de Nord şi care împreună cu soţia sa a vegheat-o pe Doina Bumbea pe patul de moarte – „amicul“ care îi aranjase Doinei voiajul îi confecţionase acesteia documente nord-coreene. Acest detaliu fusese observat şi de vameşii ruşi, mi-a povestit Jenkins acum şapte ani, când l-am intervievat pentru Evenimentul zilei.
„Pe aeroportul din Phenian, italianul a dispărut şi Doina a fost preluată şi reţinută de nord-coreeni“, spunea fostul militar american. Potrivit acestuia, Doina Bumbea a fost cazată în primă fază într-un lagăr de pregătire paramilitară şi ideologică, alături de alte 27 de femei, între care şi europence. La scurt timp după aceea, românca a fost oferită cadou unui alt dezertor american, Joe Dresnok.
Calvarul a devenit cu atât mai mare cu cât femeia a fost obligată să se căsătorească cu Dresnok, un tip violent, după spusele lui Jenkins. Doina Bumbea şi Joe Dresnok au avut doi copii, Gabriel şi Ricardo, astăzi în vârstă de aproximativ 30 de ani. Doina Bumbea a murit în 1997 de cancer pulmonar. Charles Jenkins şi soţia sa, Hitomi Soga, o japoneză de asemenea răpită de nord-coreeni, au fost singurii prieteni ai Doinei. Tot ei au vegheat-o şi pe patul de moarte, Hitomi, de profesie asistentă medicală, făcându-i şi injecţiile cu morfină. Charles Jenkins şi Hitomi Soga au fost recuperaţi de guvernul japonez în 2004, respectiv 2002, după ani de zile de negocieri la cel mai înalt nivel.
preluare Romania Libera
