Cât de bine ne protejează sistemul actual de asigurări în situaţia nedorită a unui cutremur sau a unei inundaţii de mari dimensiuni? Legea ne obligă să încheiem o poliţă, dar nu va aduce automat banii necesari despăgubirilor în caz de calamitate.

Din iulie anul trecut, românii sunt obligaţi să încheie, cu Poolul de Asigurare Impotriva Dezastrelor Naturale (PAID), contracte de asigurare pentru riscurile de inundaţie, alunecare de teren, cutremur. Datele statistice arată însă că această obligaţie nu prea e luată în seamă.

Numărul contractelor de asigurări obligatorii pentru locuinţe (PAD) a atins 1.162.716 la sfârşitul lunii aprilie, faţă de 1.085.078 de poliţe, la finele lunii precedente, potrivit datelor publicate pe site-ul propriu de PAID.

Astfel, gradul de acoperire al acestui tip de asigurare a crescut în aprilie de la 12,76% la 13,68%. Aşadar, nici măcar 15% dintre români nu au poliţă obligatorie. În aceste condiţii, putem vorbi de un sistem funcţional?

Cât de bine funcţionează PAID

Viorel Vasile de la compania de intermediere în asigurări Safety Broker spune că lucrurile se vor îmbunătăţi, „dar mai trebuie să treacă o perioadă de timp până când vor expira toate poliţele încheiate în perioada pre-PAID“.

Până în iulie 2013, puteau fi cumpărate poliţe de asigurare obligatorie direct de la companii. Peste 1,2 milioane de contracte se află în această situaţie, cele mai multe fiind încheiate cu societatea Astra.

Viorel Vasile crede că PAID este pregătit pentru o calamitate, deoarece „deţine expuneri în valoare totală de 500 milioane de euro, deci primeşte despăgubire în această limită“.

Dar asta nu înseamnă că Pool-ul reprezintă o afacere foarte profitabilă în sine. „La o primă de 20 de euro, reasigurarea costă în medie 17 euro, deci mai rămâi cu 3 euro“, comentează brokerul de la Safety.

Ce spun însă oficialii companiilor de asigurare? Există resurse pentru despăgubiri în cazul unui cutremur de proporţiile celui din 1977, de exemplu, având în vedere că un număr destul de mic de locuinţe au asigurare obligatorie?

„Legislaţia emisă de autoritatea de supraveghere a pieţei de asigurări include norme specifice aliniate la standardele europene, în baza cărora asigurătorii care emit poliţe de asigurare facultativă trebuie să aibă reasigurare, capital şi rezerve suficiente pentru acoperirea despăgubirilor în caz de calamitate. În consecinţă, asigurătorii care respectă aceste cerinţe vor avea capacitatea de a onora obligaţiile asumate faţă de clienţii proprii afectaţi de un cutremur“, au declarat reprezentanţii UNSAR – Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare din România.

Aceeaşi primă şi în Bihor, şi în Vrancea. De ce?

Şi din punctul de vedere al clienţilor pot apărea nemulţumiri. Nici dacă gradul de acoperire al poliţelor de asigurare obligatorie ar fi 100% nu am putea vorbi de o echitate. Plătind prima de asigurare obligatorie, locuitorii din judeţe precum Bihor, unde nu se întâmplă cutremure sute de ani în şir, îi subvenţionează practic, pe cei din Vrancea, care chiar au motive să se asigure la acest risc. Putea fi conceput un sistem mai bun decât să introducem aceleaşi riscuri la toate zonele? Nu este mai avantajoasă pentru client o asigurare facultativă, la care îşi alege el riscurile?

„Unul dintre principiile de bază ale asigurărilor, în toată lumea, este mutualitatea: constituirea unui fond comun, prin colectarea de prime de asigurare de la un număr mare de persoane şi despăgubirea celor afectaţi de riscurile asigurate din acest fond. Atât legislaţia europeană, cât şi cea din România, consfinţesc acest principiu“, spun oficialii UNSAR. „Deşi interesante, discuţiile pe marginea oportunităţii sau a principiilor ce stau la baza funcţionării asigurărilor obligatorii trebuie să ia în considerare faptul că există, în acest moment, un cadru legislativ în vigoare - la care trebuie să ne raportăm cu toţii. Practic, legea este cea care prevede obligativitea poliţelor PAD - de asigurare obligatorie“, au explicat aceştia.

Obsesia cutremurului

Mulţi români trăiesc cu obsesia unui nou cutremur de magnitudine mare. Datele istorice arată că un astfel de cataclism s-a produs o dată la circa 40 de ani. Seisme mai mici, care nu au provocat pagube materiale şi pierderi de vieţi, au avut loc şi la intervale mai mici, de câţiva ani sau chiar de câteva luni. Cutremurele au creat pagube tot mai mari pe măsură ce imobiliarele s-au dezvoltat şi au fost construite clădiri tot mai înalte. Dar de-a lungul anilor au avut de suferit şi multe clădiri mici. Astfel, cutremurul din 1940 a distrus oraşul Panciu în proporţie de peste 90% şi a dus la prăbuşirea blocului Carlton, din centrul Bucureştiului, unde au murit aproape 300 de persoane. 65.000 de case au fost avariate. Cutremurul din 1977 s-a soldat cu 35.000 de clădiri distruse sau avariate. Numai în Bucureşti (unde seismul a provocat şi o pană totală de curent) au murit aproximativ 1.400 de persoane.

CLAUZE ABUZIVE BCR. Banca Comercială Română încearcă să convingă câteva sute de clienţi cu care se află în litigiu la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să renunţe la proces, în schimbul unor dobânzi mai mici la credite.

BCR ofertează clienţii cu care se judecă în două procese de grup la ÎCCJ cu reducerea dobânzilor la credite, pentru ca aceştia să renunţe la pretenţiile din instanţă.

Câteva sute de clienţii ai băncii s-au unit în grupuri şi au chemat banca în judecată în 2010, la Tribunalul Bucureşti. Clienţii au cerut instanţei să constate că sunt abuzive mai multe clauze din contractele de credit, printre care cele referitoare la calculul dobânzii, despre care vom vorbi mai jos, şi la comisioane.

După ce Tribunalul le-a dat dreptate parţial clienţilor pe fond, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul băncii în totalitate şi dosarul a ajuns într-o postură favorabilă BCR la ÎCCJ în recurs.

Chiar în această postură, BCR a cerut instanţei supreme să amâne judecarea recursului pentru o lună şi jumătate pentru a face oferte clienţilor. Cele două dosare au termen în această săptămână la ÎCCJ. Într-unul dintre ele, magistraţii au rămas în pronunţare, după ce au respins o nouă cerere de amânare a avocaţilor băncii de la NNDKP, motivată tot de necesitatea de a face oferte clienţilor.

Banca a propus clienţilor să semneze acte adiţionale prin care acceptă ca dobânda să coboare de la 9-10% pentru creditele în euro la puţin peste 6% (Euribor la şase luni + 6 puncte procentuale). În unele cazuri, banca a acceptat să renunţe şi la perceperea comisionului de administrare, în schimbul închiderii litigiului. În cazul unui credit de 45.000 de euro pe 30 de ani, accesat în 2008, economia la rata lunară prin reducerea dobânzii şi eliminarea comisionului ar fi de aproximativ 100 de euro.

BCR a mai făcut oferte clienţilor în 2011, când dintr-un grup de 400 de clienţi a reuşit să convingă aproape 200 să renunţe la proces, în schimbul unei marje de 5,5 pp peste Euribor.

Avocaţii clienţilor de la Piperea şi asociaţii susţin că de această dată clienţii au refuzat oferta băncii.

Judecătorii de la ÎCCJ s-au pronunţat favorabil BCR în totalitate în litigiile cu clienţii, până în acest an, când a dat două decizii consecutive prin care clauza privind dobânda a fost declarată abuzivă.

Dobânda de referinţă variabilă

Oferta BCR vine în contextul în care banca apără modul în care a întocmit contractele de creditare înainte de 2010.

Potrivit contractelor semnate de clienţi, după un an cu o dobândă fixă mică, clientul urma să plătească o dobândă curentă formată din „dobânda de referinţă variabilă a BCR, care se afişează la sediile băncii", la care se adaugă o marjă fixă mică, de regulă de 1,5%. Valoarea DRV şi modul de calcul a acesteia nu erau stipulate în contracte.

Clienţii susţin că DRV ar trebui să fie asimilată indicatorului de pe piaţa interbancară de euro – Euribor. În cazul în care acţiunile din instanţă le-ar fi admise, aceştia ar urma să plătească dobânzi de sub 2%, şi ar urma să primească şi banii din urmă. Oferta făcută de BCR nu prevede returnarea către client a vreunui euro încasat de bancă.

Dobânda BCR a evoluat, însă, total diferit faţă de Euribor. În timp ce referinţa pieţei scădea, DRV creştea, ceea ce punea şi mai multă presiune pe finanţele familiilor împrumutate, mai ales a celor care îşi obţineau veniturile în lei, ca urmare a deprecierii monedei naţionale.

Dacă la începutul anului 2007, DRV era de 8% şi Euribor 6M era de 4%, la jumătatea anului, DRV ajungea la 8,4%, după ce Euribor creştea la 4,2%. Timp de un an şi jumătate, DRV a rămas la nivelul de 8,4%, în timp ce Euribor la şase luni a variat între 4 şi 5%, după care a scăzut brusc la începutul anului 2009 la sub 2%. În februarie 2009, BCR majorează DRV la 8,9%, nivel la care a stat timp de 26 de luni, în timp ce Euribor a scăzut la sub 1%. După aceea, DRV a crescut până la un nivel maxim de 9,5%, astfel că unii clienţi au ajuns să plătească dobânzi efective de peste 11% pentru un credit ipotecar în euro!

Apariţia OUG 50/2010 a obligat băncile să transparentizeze costurile contractuale, inclusiv pe cele de dobândă. Însă, ordonanţa creditelor a creat mai degrabă neplăceri clienţilor. BCR a emis acte adiţionale prin care anunţa clienţii că legea obligă banca să calculeze dobânda în funcţie de Euribor, la care se adaugă o marjă fixă. Marja fixă nu avea să fie cea din contract de 1,5-2%, ci una nouă, calculată prin scăderea din dobânda curentă a cotaţiei Euribor de la acel moment. Astfel, marja din contract a devenit aproape egală cu dobânda totală, lucru ce va dăuna puternic clienţilor în viitor când cotaţiile Euribor vor creşte. Deşi banca a denunţat unilateral actele adiţionale, prevederile acestora au rămas în vigoare.

Mai multe despre cum suţin cei de la BCR că se calculează DRV puteţi citi aici.

Economica.net a întrebat reprezentanţii BCR dacă oferta băncii este valabilă şi pentru clienţii (majoritatea) cu care nu se află în proces, însă nu a primit un răspuns până acum.

Amintim că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a chemat BCR în judecată pentru clauzele care se referă la DRV şi comisioane. Procesul, deschis la Tribunalul Bucureşti, ar putea să ducă la modificarea tuturor contractelor de credit încheiate de BCR, dacă ANPC va avea câştig de cauză.