S-au implinit 25 de ani de la repatrierea lui Nicolae Titulescu

Publicat in Adrian Nastase de catre Adrian Nastase 26 Mai 2017 157 ori
Google+ WhatsApp
S-au implinit 25 de ani de la repatrierea lui Nicolae Titulescu
S-au implinit 25 de ani de la repatrierea lui Nicolae Titulescu

Zilele trecute, s-a desfăsurat Adunarea generală a Fundatiei Europene Titulescu. Dezbaterile au durat peste patru ore. A fost o mare plăcere să ascultăm comentariile domnului academician Dan Berindei, sau pe cele ale prim vice-guvernatorului  Florin Georgescu sau ale secretarului de stat de la MAE, Victor Micula.

Cu acest prilej, ne-am adus aminte că s-au implinit, 25 de ani de la repatrierea rămăsitelor pamântesti ale lui Nicolae Titulescu. Adaug, de aceea, discursul pe care l-am rostit, cu acel prilej, la Aeroportul Otopeni si pe care l-am regasit in lucrarea mea, „România după Malta”:

Cuvânt rostit de Adrian Năstase, ministru de Externe al României, cu ocazia repatrierii rămășițelor pământești ale lui Nicolae Titulescu

 7 martie 1992

Domnule preşedinte,

Domnule prim-ministru,

Doamnelor şi domnilor,

Cuvintele sunt, în general, neputincioase. Dar ele îşi vădesc limitele mai ales în împrejurări ca aceasta, în care profunzimea trăirii se lasă cu greu tradusă în vorbe.

Aniversam, în urmă cu trei zile numai, 110 ani de la naşterea, pe meleagurile Craiovei, a acelui mare domn al spiritualităţii româneşti care a fost Nicolae Titulescu. Astăzi, 7 martie 1992, aici, la Bucureşti, suntem martorii copleşiţi de emoţie ai unui alt moment de tulbu­rătoare semnificaţie. Nicolae Titulescu se întoarce acasă pentru a odihni în pământul înaintaşilor. Cel care și-a pus întreaga fiinţă în slujba afirmării României, cel care a străbătut lumea în lung şi lat pentru a o face cunoscută şi a-i apăra interesele perene vine să se aşeze, aseme­nea tuturor eroilor neamului, la temelia edificiului pe care l-a durat fără tihnă.

Bucureştiul nu va fi însă decât un popas în drumul său către plaiurile transilvane, din inima cărora şi-a dorit să vegheze pentru eternitate asupra destinelor țării[1].

Nu este, cred, cazul să refac, aici şi acum, traseul vieţii şi operei titulesciene. ÎI ştim cu toţii la fel de bine, chiar dacă mereu şi mereu descoperim, fascinaţi, că valenţele sale nu au fost încă epuizate de exegeză. Pentru că, între multiplele paradoxuri ale existenţei sale se numără şi acela, propriu doar marilor vizionari, de a fi contemporanul urmaşilor săi.

Aş dori, mai degrabă, să vorbesc despre datoria noastră față de moştenirea titulesciană. O datorie care a fost şi rămâne enormă. Împlinindu-i voinţa testamentară — aceea de a-l aşeza în pământul ţării care i-a dat viaţă — ne achităm de ceea ce am putea numi aspectul formal, dar el însuşi extrem de elocvent, al ultimului său act de voinţă.

Pentru că autenticul mesaj pe care a ţinut să ni-l transmită cel care a închis ochii departe de patrie este că noi, urmaşii, avem datoria de a împlini, într-un chip nou, crezul care i-a luminat existenţa. Un crez a cărui stea polară a fost unitatea ţării în graniţele ei fireşti, respectiv ancorarea României în Europa şi a Europei în România.

Dorind să revină acasă, Titulescu a vrut, de fapt, să mai spună încă o dată lumii şi nouă că ţara lui este trup din trupul Europei şi suflet din sufletul acestui continent greu încercat de istorie. El nu s-a temut să părăsească limanul vestic al latinităţii europene, pentru că știa că limanul ei estic nu este un loc de „exil extraeuropean”, ci mărturia cea mai miraculoasă a fertilităţii şi durabilităţii pietrei de temelie a întregii Europe – moştenirea romană.

Nu ne îndoim că, avându-l pe Titulescu aproape, cu tâmpla lipită de glie, vom fi capabili să regăsim mai uşor în noi înşine acele resorturi secrete, grație cărora pasărea Phoenix renaşte din propria cenuşă. Sperăm ca, în curând, alte spirite universale care au ţâşnit din adâncul rădăcinilor româneşti – Enescu, BrâncuşL, Eliade – să vină să i se alăture.

Comunismul, care ne-a rupt pe noi, românii, unii de alţii, a murit în România. Țara îşi aşteaptă cu braţele deschise fiii dispăruţi sau risipiţi prin lume. Pentru că, aşa cum spunea Titulescu: „Viitorul trebuie să fie opera noastră”. El adăuga: „Socotelile noastre cu viitorul sunt simple. Lui îi putem spune: aşa te-am întrezărit, asa am înţeles să te servim; aşteptăm să te realizezi ca să vedem dacă ţi-am fost slujitori buni sau răi”.

Acum, în ceasul întoarcerii lui Titulescu acasă, as dori să reamintesc românilor de pretutindeni că numai dându-ne cu toţii mâna si aşezându-ne la sfat vom putea dărui țării acel viitor pentru care a trudit marele nostru înaintaş.

[1] În testamentul său din data de 5 ianuarie 1940, Nicolae Titulescu şi-a exprimat dorinţa de a fi îngropat la Braşov: „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit cerinţei mele. Take lonescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repausul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea”.

Adrian Nastase,

www.adriannastase.ro 

loading...