Andrei Nicolae, deputat PSD Prahova: Fericiți cei prigoniți pentru dreptate…

Andrei Nicolae, deputat PSD Prahova
Ca orice creștin, dând Cezarului ce este al Cezarului, am făcut ascultare și am lăsat puternicii zilei să ne ghideze prin furtuna acestei pandemii, cu speranța că ne vor scoate la liman cu bine. L-am păstrat pe Dumnezeu în inimă, L-am chemat în șoaptă în casă, m-am oferit voluntar să-L conduc pe drumul Golgotei și apoi să-I împart Lumina celor care-L așteptau în porți cu lacrimi și candele.

Mi-am amintit că la un moment dat au vrut să scoată icoanele și Cuvântul din școală. Atunci ne-am organizat, așa cum s-a cerut, ne-am mobilizat și le-am păstrat acolo. Atunci, mulți am înțeles că Biserica poate are nevoie și de alți mesageri.

Apoi au pornit o campanie a urii împotriva celor care legal, constituțional și moral au vrut să consfințească natura firii și să protejeze coloana infinită a acestui neam, familia. Deși ne-am organizat din nou ne-au terorizat cu fake news-uri, ne-au stigmatizat pe toți și ne-au ținut în case de frica grațierii unui presupus Baraba și la final am reușit doar să vedem câți mai suntem. Atunci am înțeles că armele Bisericii nu sunt acestea.

Acum ne-au restricționat accesul în școli și în lăcașuri de cult. Mi-am amintit deci că la început a fost credința, urmată de fapte, întărită de rugăciuni și sfințită de jertfe. Nu e nevoie de alte exemple – deși viețile sfinților ne sunt modele în acest sens – în afară de însăși viața Mântuitorului.

Poate că noi am uitat începuturile, iar vremurile de acum sunt menite să ne trezească memoria. Creștinismul nu s-a născut ca o religie de masă. S-a consolidat în catacombe, s-a răspândit din șoapte în șoapte. S-a ridicat prin exemple de sacrificii și a strălucit prin dragoste și iertare. Acolo unde s-a propovăduit cu dragoste a și rămas în dragoste și adorare, acolo unde s-a impus cu sabia, de foc și sabie s-a stins.

În nicio vreme nu a fost altfel. În nicio vreme nu a fost mai ușor. Nici pe aceste plaiuri, nici pe altele. Și nici nu putea fi altfel pentru că așa cum i s-a spus și lui Pilat, dacă împărăția Lui era din și pentru această lume atunci nu ar fi avut nicio putere asupra Lui. Cu un cuvânt putea curma orice calvar, nu a făcut-o indicându-ne tuturor CALEA. Să nu uităm acest lucru și să nu-l confundăm cu ușorul confort în care ne-a obișnuit cultul creștin al ultimelor decenii.

Poate ni se par grele aceste momente, dar celor care săvârșeau liturghii în ascuns știind că vor fi uciși dacă vor fi prinși ar fi fost uciși oare le era frică?

Brâncoveanu a privit, ca tată, cum i-au fost decapitați în fața sa cei patru fii, dintre care ultimul de numai 14 ani. Oare nu s-a temut, oare nu i s-a înmuiat inima, cu un cuvânt putea să le salveze viața și pe a lui la fel, nu a făcut-o, a ales CALEA.

Martirii din închisorile comuniste erau umiliți pentru credința lor și torturați de-a dreptul pentru a renunța la rugăciune, la împărtășanie și liturghie, oare ei au căzut în deznădejde și au fost înrobiți de frică?

Cu numai 30 și ceva de ani în urmă părinții noștri se cununau pe ascuns, mergeau la liturghie știind că vor fi raportați de cel puțin unul dintre participanți, își botezau copiii în case în oale transformate în cristelnițe și se împărtășeau după cum se spunea din An în Paște. Și cu toate aceste piedici au păstrat tradiția cultului, credința și mărturisirea. Nu le-a fost frică, pentru că odată ce în inima lor era Lumina, frica nu mai avea loc.

Astăzi noi suntem din nou în fața unor încercări. Noi și Biserica. Ce facem?  Ne tânguim, sau ne sporim rugăciunea? Acuzăm ierarhii că nu sunt luptători, sau îi sprijinim să lupte cu dragoste, blândețe și înțelepciune așa cum Hristos a cerut? Ne revoltăm de greutatea crucii care ne este data să o ducem în pandemie și o abandonăm, sau o ridicăm și ne smerim?

Dorim deci să ne facem sănătoși având credință arzătoare și răbdătoare ca slăbănogul de la scăldătoarea din Vitezda sau plecăm de lângă Adevăr sfidători și nemulțumiți de corvoada încercărilor Lui, precum tânărul bogat,  aceasta este întrebarea ?!?

Biserica nu a fost închisă, doar accesul a fost restricționat. Cine  a vrut să ajute voluntar parohiile  a putut să o facă și în aceste vremuri, fără frică. Serviciul religos individual NU a fost oprit, cine a vrut moliftă, spovedanie și împărtășanie a putut solicita preoților acest lucru, fără frică. A fost dificil, a fost straniu, dar au fost doar două luni, nu 40 de ani în deșert. Acum cine vrea să asiste la liturghie o va putea face în condițiile indicate iar cel ce vrea să se împărtășească știe că răbdarea este și ea o parte a încercării la care suntem supuși și mai știe și că Sfântul Potir nu arde decât dacă de frică te îndoiești.

Poate că este vremea să transformăm credința de sărbătoare în credința cea de zi cu zi trăitoare!

Hristos a Înviat!