Orice psihoterapeut intelege ca ceea ce simtim si mai apoi modul in care simtim este esential in orice explorare ce doreste sa aiba ca rezultat schimbarea.

Este usor de inteles ca reusita se bazeaza pe o atitudine puternica, pe dorintele din spatele atitudinilor, pe o anumita coerenta emotionala iar prezenta intr-un cabinet de psihoterapie este adesea echivalenta cu existenta constienta a unui obstacol emotional. De asemenea stim si ca fara a face apel la clasificari dintre cele mai diferite este uneori foarte dificil sa ne orientam in materialul pe care clientii ni-l ofera. Dar chiar si asa trebuie sa subliniez ca a gandi ceea ce spune un om numai in termeni de clasificare, schema, teorie ne-ar face sa pierdem tocmai ceea ce esential din omul respectiv adica tocmai unicitatea lui, ceea ce ii este specific (din pacate adesea este folosit cuvantul “subiectivitate” cu o conotatie nu tocmai pozivitiva, sugerand ca o persoana subiectiva nu poate percepe corect o anumita situatie pierzandu-se din vedere ca noi nici nu putem fi altfel decat subiectivi).

Pastrand in minte ideea ca orice teorie nu poate fi realitatea asa cum este ea ci doar o incercare a mintii noastre de a-i face fata tocmai acelei realitati, doresc sa va prezint o clasificare a modalitatilor de a simti in relatii, modalitate caracterisitica teoriei atasamentului, asa cum promiteam in ultimul articol scris pe acest site. Inainte de a face acest lucru voi arata cum de este posibil sa ne gandim la o clasificare si care este terenul din care acesta clasificare creste.

Ideea atasamentului vine de la un psihanalist, John Bolwby, care a considerat ca accentul pus pe planul fantasmatic in teoria relatiilor de obiect, teorie psihanalitica, nu este suficient pentru a explica relatiile dintre parinti si copii. Se pare ca pentru el era mult mai important ce se intampla in realitate in mod propriu-zis, adica din ce interactiuni luau nastere fantasmele pe care kleinienii (ramura a psihanalizei) le urmaresc si analizeaza cu ardoare. Cu alte cuvinte pentru Bolwby era important cum se comporta propriu-zis parintii cu copii.

S-a putut observa ca atasamentul apare in momentul in care exista o persoana de care copilul sa se ataseze acesta fiind programul evolutiv al omului. De fapt nu este deloc de mirare ca in programul supravietuirii intervine nevoia de a avea langa pe cineva mai puternic, capabil sa ofere protectie si ingrijire. In fond atasamentul nu apare dintr-o data ci se constituie in urma interactiunilor cu persoana care ingrijeste, adesea mama si mai apoi tatal. Acest lucru inseamna si ca fiecare relatie de atasament este unica deorece trebuie sa tina seama de trasaturile celor doi. S-a putut de asemenea demonstra si ca, chiar si atunci cand sunt rau ingrijiti copiii dezvolta relatii de atasament, desigur cu anumite trasaturi specifice, insa le dezvolta.

Ideea esentiala a teoriei atasamentului este aceea ca relatiile dintre oamenii se sprijina pe ofertele si raspunsurile schimbate in interiorul relatiei mai mult decat pe ceea ce face fiecare participant separat. Aceasta aduce si posibilitatea schimbarii in terapie sau altfel spus un copil traumatizat poate dezvolta, intr-un mediu propice, o relatie sanatoasa cu ajutorul unei alte persoane care sa poata intelege nevoile de baza ale copilului. Pentru refugiul pe care mama il reprezinta pentru copil s-au folosit mai multe expresii – Bolwby numea “heaven of safety” dar in cele din urma s-a impamantenit expresia “baza de siguranta”. Copilul va folosi persoanele care il ingrijesc ca pe niste baze de siguranta si de fiecare data cand se va simti amenintat sau nesigur, in pericol el se va intoarce inspre bazele lui pentru a primi confortul si asigurarea de care are nevoie.

Astfel au fost propuse patru forme de relatii in functie de comportamentul celor implicati si care vorbesc despre patru feluri de a simti. Aceste sunt: atasamentul sigur, atasamentul evitant, atasamentul ambivalent si cel dezorganizat. Le voi descrie pe rand.

Atasamentul sigur vorbeste despre anumite trasaturi foarte apreciate in societate. In primul rand, dupa denumire, persoanele cu un asemenea tip de atasament sunt sigure pe ele. Asta nu inseamna ca nu simt niciodata frica sau teama insa le pot face fata intelegand ca sunt reactii normale pe care le putem trai uneori dar si ca pot fi intelese si de cele mai multe ori controlate. Chiar mai mult decat atat frica si teama pentru un atasament sigur pot fi traduse ca indicii ale unei situatii periculoase adica sunt reactii adaptative care ne pot proteja sau indeparta de sursele amenintarii.

Siguranta este un rezultat al raspunsurilor si disponibilitatii figurii de atasament – daca atunci cand mi-e greu este cineva langa mine care sa ma ajute, pot intelege ca atunci cand ti-e greu e normal sa ceri ajutorul celor de langa tine si nu sa suferi de unul singur. Asta inseamna ca pot experimenta viata stiind ca daca am nevoie gasesc persoane care sa raspunda unui eventual strigat de ajutor. Astfel teama de exemplu, nu este inspaimantatoare si nu-mi paralizeaza libertatea de miscare si gandire pentru ca stiu ca ma pot linisti.

Un copil (pana in 5-6 ani) cu atasament sigur se va purta in felul urmator: isi vede parintii ca baza de siguranta si se simte liber se exploreze mediul inconjurator. Este jucaus si prietenos chiar si cu strainii chiar daca preferinta pentru parintii este evidenta. La despartirea de parintii el cauta apropierea insa nu exagerat ci este mai degraba linistit, continuand sa se joace. Cand parintele se intoarce copilul sigur reactioneaza initiind interactiunea (zambeste, saluta, vorbeste) dupa care se intoarce la joc.

Celelate forme de atasament sunt reprezentate de nesiguranta generata de lipsa unei experiente pozitive in relatiile de atasament. Netraind disponibilitatea parintelui fata de nevoile pe care le are, copilul incepe sa perceapa mediul ca fiind mai degraba amenintator. Asemenea modalitati de a simti sunt insa caracteristice si multor adulti. Neavand persoana care sa ofere linistire, grija, confort in perioade tulburi niciun copil nu se poate dezvolta ca un adult sigur pe el.

Nesiguranta este marcata prin doua indicii prezente in cele mai multe cazuri: anxietatea si iritarea (furia). Uneori sau ca si trasatura, copiii pot fi anxiosi chiar si atunci cand nu este nevoie ca un rezultat al nesigurantei in relatiile cu parintii. Din cauza lipsei de responsivitate a parintilor copii dezvolta mecanisme de adaptare – cele mai bune solutii in situatia data. Anxietatea este un indicator ca ceva nu este in regula si copilul are nevoie de ajutor. Cand intensitatea acesteia depaseste limite acceptabile in mod clar avem de-a face cu un mediu care pentru o perioada de timp probabil mai lunga, nu a putut oferi confortul emotional necesar pentru o dezvoltare sanatoasa. In mod asemanator, iritarea sau furia alcatuiesc tot un mecanism defensiv prin care copilul incearca sa-si opreasca parintii de a-l mai pune in situatii cu care nu poate negocia. Vreau sa subliniez faptul ca perioada de varsta despre care vorbesc este cea deja afirmata – pana in 5 ani. Dupa aceasta varsta aceste informatii raman valabile insa modalitatile de abordare se schimba.

Copilul evitant, ca si cel sigur, se va juca in prezenta parintilor insa la plecarea acestora el nu manifesta nici un fel de stres – ca si cum plecarea lor nu ar conta. Mai mult, el poate sa trateze persoanele straine ca si pe parinti si uneori este chiar mai responsiv in fata strainilor decat in fata parintilor. La intoarcerea parintilor copilul nu initiaza contactul si chiar il poate ignora total, uitandu-se in alta directie. Fiind luat in brate nu depune nici un efort pentru a mentine contactul cu parintele.

Un asemenea comportament este in mod categoric unul defensiv. Copilul pur si simplu evita sa intre intr-o relatie semnificativa emotional cu parintele iar acest lucru se intampla ca rezultat al relatiei stabilite deja intre cei doi. Dat fiind ca orice copil care are mediul potrivit initiaza si cauta contactul cu parintii, o situatie ca cea descrisa mai sus nu poate decat se ne faca se ne intrebam ce se intampla de fapt. Raspunsul testat intr-o multitudine de studii este acesta: ca urmare a unor respingeri repetate – la nivel emotional – din partea parintilor copilul invata sa evite situatiile in care ar suferi din nou si nu mai initiaza ceea ce a avut deja ocaza sa vada ca nu ii aduce nici un avantaj. Din acest motiv acest tip a primit denumirea de “evitant” – este tipul de persoana care va prefera sa se fereasca din calea trairii directe, sa o nege si/sau sa o respinga chiar daca o observatie atenta va demonstra fara putinta de tagada existenta acelei trairi.

O alta modalitate de a simti care imbraca haina unui comportament mai complex este ambivalenta si poarta aceeasi marca a atasamentului nesigur. Relatia este caracterizata prin aceea ca parintii nu pot fi vazuti ca baza de siguranta astfel capacitatea copilului de a explora mediul inconjurator este limitata drastic. Desi nu se poate indeparta prea mult de parinte copilul cu atasament ambivalent nici nu va cauta contactul cu acesta iar despartirile sunt insotite de stres semnificativ si ingrijorare. Starea de nesiguranta profunda nu poate fi anulata prin ingrijirea pe care copilul o poate primi de la o persoana straina si chiar mai mult, nu se va calma la reintalnirea cu parintii. Caracterisitica majora este data de cautarea contactului cu parintii insa cu dificultatea de a putea fi calmat. Denumirea acestui tip – ambivalent – pune in evidenta tocmai faptul ca atunci cand ar trebui sa apara linistea se produce furia. Copilul este furios pe parintii lui pentru ca, pentru moment, s-a simtit parasit si crede ca prin furie isi va comunica cel mai bine starile si ii va impiedica sa mai plece de langa el. Daca situatia se repeta de mai multe ori experientele incep sa se cristalizeze si astfel apare o structura mai stabila in timp.

Ultimul model de simtire, spuneam mai sus, poarta denumirea de tip de atasament dezorganizat. Este cel mai puternic conflictual dintre toate cele de pana acum si a fost postulat in urma faptului ca anumiti copii aveau comportamente care nu se potrivea cu nici una dintre descrierile de mai sus. Datorita unui mediu dezorganizat acesti copii nu-si pot stabili o strategie de atasament fixa pentru ca ea nu poate functiona cu niste parintii care nu pot fi vazuti ca protectori ci mai degraba ca periculosi, nesiguri, generatori de angoasa puternica. In fata unor asemenea parinti evitarea sau ambivalenta nu functioneaza intotdeauna astfel incat apare dezorganizarea. In limbajul patologiei “clasice” tipul de atasament dezorganizat este corespunzator diagnosticului de tulburare borderline. Avem de-a face cu trairi deosebit de puternice in fata carora nu sunt gasite strategii de reglare afectiva, ele fiind mai degraba evacuate fie prin explozii emotionale, comportamente deviante, bizare, etc – decompensari.

Iata deci ca in in fata emotiilor generate in relatiile in care traim avem posibilitatea sa reactionam in mai multe feluri. Asa cum spuneam si la inceput nu trebuie sa generalizam aceasta clasificare sau oricare alta si nici nu este indicat sa credem ca fiecare dintre noi avem comportamente care apartin doar uneia dintre categorii. In realitate este un amestec care se poate schimba in fiecare situatie in care intram. Intr-o relatie sigura bazata pe incredere, respect si limite clare fiecare dintre noi ne putem dezvolta intr-o modalitate sanatoasa iar emblema acestei sanatati nu este alta decat capacitatea de a crea cu cei din jur, la randul nostru, relatii bazate pe incredere, respect si limite clare.