Orice psihoterapeut intelege ca ceea ce simtim si mai apoi modul in care simtim este esential in orice explorare ce doreste sa aiba ca rezultat schimbarea.

Este usor de inteles ca reusita se bazeaza pe o atitudine puternica, pe dorintele din spatele atitudinilor, pe o anumita coerenta emotionala iar prezenta intr-un cabinet de psihoterapie este adesea echivalenta cu existenta constienta a unui obstacol emotional. De asemenea stim si ca fara a face apel la clasificari dintre cele mai diferite este uneori foarte dificil sa ne orientam in materialul pe care clientii ni-l ofera. Dar chiar si asa trebuie sa subliniez ca a gandi ceea ce spune un om numai in termeni de clasificare, schema, teorie ne-ar face sa pierdem tocmai ceea ce esential din omul respectiv adica tocmai unicitatea lui, ceea ce ii este specific (din pacate adesea este folosit cuvantul “subiectivitate” cu o conotatie nu tocmai pozivitiva, sugerand ca o persoana subiectiva nu poate percepe corect o anumita situatie pierzandu-se din vedere ca noi nici nu putem fi altfel decat subiectivi).

Pastrand in minte ideea ca orice teorie nu poate fi realitatea asa cum este ea ci doar o incercare a mintii noastre de a-i face fata tocmai acelei realitati, doresc sa va prezint o clasificare a modalitatilor de a simti in relatii, modalitate caracterisitica teoriei atasamentului, asa cum promiteam in ultimul articol scris pe acest site. Inainte de a face acest lucru voi arata cum de este posibil sa ne gandim la o clasificare si care este terenul din care acesta clasificare creste.

Ideea atasamentului vine de la un psihanalist, John Bolwby, care a considerat ca accentul pus pe planul fantasmatic in teoria relatiilor de obiect, teorie psihanalitica, nu este suficient pentru a explica relatiile dintre parinti si copii. Se pare ca pentru el era mult mai important ce se intampla in realitate in mod propriu-zis, adica din ce interactiuni luau nastere fantasmele pe care kleinienii (ramura a psihanalizei) le urmaresc si analizeaza cu ardoare. Cu alte cuvinte pentru Bolwby era important cum se comporta propriu-zis parintii cu copii.

S-a putut observa ca atasamentul apare in momentul in care exista o persoana de care copilul sa se ataseze acesta fiind programul evolutiv al omului. De fapt nu este deloc de mirare ca in programul supravietuirii intervine nevoia de a avea langa pe cineva mai puternic, capabil sa ofere protectie si ingrijire. In fond atasamentul nu apare dintr-o data ci se constituie in urma interactiunilor cu persoana care ingrijeste, adesea mama si mai apoi tatal. Acest lucru inseamna si ca fiecare relatie de atasament este unica deorece trebuie sa tina seama de trasaturile celor doi. S-a putut de asemenea demonstra si ca, chiar si atunci cand sunt rau ingrijiti copiii dezvolta relatii de atasament, desigur cu anumite trasaturi specifice, insa le dezvolta.

Ideea esentiala a teoriei atasamentului este aceea ca relatiile dintre oamenii se sprijina pe ofertele si raspunsurile schimbate in interiorul relatiei mai mult decat pe ceea ce face fiecare participant separat. Aceasta aduce si posibilitatea schimbarii in terapie sau altfel spus un copil traumatizat poate dezvolta, intr-un mediu propice, o relatie sanatoasa cu ajutorul unei alte persoane care sa poata intelege nevoile de baza ale copilului. Pentru refugiul pe care mama il reprezinta pentru copil s-au folosit mai multe expresii – Bolwby numea “heaven of safety” dar in cele din urma s-a impamantenit expresia “baza de siguranta”. Copilul va folosi persoanele care il ingrijesc ca pe niste baze de siguranta si de fiecare data cand se va simti amenintat sau nesigur, in pericol el se va intoarce inspre bazele lui pentru a primi confortul si asigurarea de care are nevoie.

Astfel au fost propuse patru forme de relatii in functie de comportamentul celor implicati si care vorbesc despre patru feluri de a simti. Aceste sunt: atasamentul sigur, atasamentul evitant, atasamentul ambivalent si cel dezorganizat. Le voi descrie pe rand.

Atasamentul sigur vorbeste despre anumite trasaturi foarte apreciate in societate. In primul rand, dupa denumire, persoanele cu un asemenea tip de atasament sunt sigure pe ele. Asta nu inseamna ca nu simt niciodata frica sau teama insa le pot face fata intelegand ca sunt reactii normale pe care le putem trai uneori dar si ca pot fi intelese si de cele mai multe ori controlate. Chiar mai mult decat atat frica si teama pentru un atasament sigur pot fi traduse ca indicii ale unei situatii periculoase adica sunt reactii adaptative care ne pot proteja sau indeparta de sursele amenintarii.

Siguranta este un rezultat al raspunsurilor si disponibilitatii figurii de atasament – daca atunci cand mi-e greu este cineva langa mine care sa ma ajute, pot intelege ca atunci cand ti-e greu e normal sa ceri ajutorul celor de langa tine si nu sa suferi de unul singur. Asta inseamna ca pot experimenta viata stiind ca daca am nevoie gasesc persoane care sa raspunda unui eventual strigat de ajutor. Astfel teama de exemplu, nu este inspaimantatoare si nu-mi paralizeaza libertatea de miscare si gandire pentru ca stiu ca ma pot linisti.

Un copil (pana in 5-6 ani) cu atasament sigur se va purta in felul urmator: isi vede parintii ca baza de siguranta si se simte liber se exploreze mediul inconjurator. Este jucaus si prietenos chiar si cu strainii chiar daca preferinta pentru parintii este evidenta. La despartirea de parintii el cauta apropierea insa nu exagerat ci este mai degraba linistit, continuand sa se joace. Cand parintele se intoarce copilul sigur reactioneaza initiind interactiunea (zambeste, saluta, vorbeste) dupa care se intoarce la joc.

Celelate forme de atasament sunt reprezentate de nesiguranta generata de lipsa unei experiente pozitive in relatiile de atasament. Netraind disponibilitatea parintelui fata de nevoile pe care le are, copilul incepe sa perceapa mediul ca fiind mai degraba amenintator. Asemenea modalitati de a simti sunt insa caracteristice si multor adulti. Neavand persoana care sa ofere linistire, grija, confort in perioade tulburi niciun copil nu se poate dezvolta ca un adult sigur pe el.

Nesiguranta este marcata prin doua indicii prezente in cele mai multe cazuri: anxietatea si iritarea (furia). Uneori sau ca si trasatura, copiii pot fi anxiosi chiar si atunci cand nu este nevoie ca un rezultat al nesigurantei in relatiile cu parintii. Din cauza lipsei de responsivitate a parintilor copii dezvolta mecanisme de adaptare – cele mai bune solutii in situatia data. Anxietatea este un indicator ca ceva nu este in regula si copilul are nevoie de ajutor. Cand intensitatea acesteia depaseste limite acceptabile in mod clar avem de-a face cu un mediu care pentru o perioada de timp probabil mai lunga, nu a putut oferi confortul emotional necesar pentru o dezvoltare sanatoasa. In mod asemanator, iritarea sau furia alcatuiesc tot un mecanism defensiv prin care copilul incearca sa-si opreasca parintii de a-l mai pune in situatii cu care nu poate negocia. Vreau sa subliniez faptul ca perioada de varsta despre care vorbesc este cea deja afirmata – pana in 5 ani. Dupa aceasta varsta aceste informatii raman valabile insa modalitatile de abordare se schimba.

Copilul evitant, ca si cel sigur, se va juca in prezenta parintilor insa la plecarea acestora el nu manifesta nici un fel de stres – ca si cum plecarea lor nu ar conta. Mai mult, el poate sa trateze persoanele straine ca si pe parinti si uneori este chiar mai responsiv in fata strainilor decat in fata parintilor. La intoarcerea parintilor copilul nu initiaza contactul si chiar il poate ignora total, uitandu-se in alta directie. Fiind luat in brate nu depune nici un efort pentru a mentine contactul cu parintele.

Un asemenea comportament este in mod categoric unul defensiv. Copilul pur si simplu evita sa intre intr-o relatie semnificativa emotional cu parintele iar acest lucru se intampla ca rezultat al relatiei stabilite deja intre cei doi. Dat fiind ca orice copil care are mediul potrivit initiaza si cauta contactul cu parintii, o situatie ca cea descrisa mai sus nu poate decat se ne faca se ne intrebam ce se intampla de fapt. Raspunsul testat intr-o multitudine de studii este acesta: ca urmare a unor respingeri repetate – la nivel emotional – din partea parintilor copilul invata sa evite situatiile in care ar suferi din nou si nu mai initiaza ceea ce a avut deja ocaza sa vada ca nu ii aduce nici un avantaj. Din acest motiv acest tip a primit denumirea de “evitant” – este tipul de persoana care va prefera sa se fereasca din calea trairii directe, sa o nege si/sau sa o respinga chiar daca o observatie atenta va demonstra fara putinta de tagada existenta acelei trairi.

O alta modalitate de a simti care imbraca haina unui comportament mai complex este ambivalenta si poarta aceeasi marca a atasamentului nesigur. Relatia este caracterizata prin aceea ca parintii nu pot fi vazuti ca baza de siguranta astfel capacitatea copilului de a explora mediul inconjurator este limitata drastic. Desi nu se poate indeparta prea mult de parinte copilul cu atasament ambivalent nici nu va cauta contactul cu acesta iar despartirile sunt insotite de stres semnificativ si ingrijorare. Starea de nesiguranta profunda nu poate fi anulata prin ingrijirea pe care copilul o poate primi de la o persoana straina si chiar mai mult, nu se va calma la reintalnirea cu parintii. Caracterisitica majora este data de cautarea contactului cu parintii insa cu dificultatea de a putea fi calmat. Denumirea acestui tip – ambivalent – pune in evidenta tocmai faptul ca atunci cand ar trebui sa apara linistea se produce furia. Copilul este furios pe parintii lui pentru ca, pentru moment, s-a simtit parasit si crede ca prin furie isi va comunica cel mai bine starile si ii va impiedica sa mai plece de langa el. Daca situatia se repeta de mai multe ori experientele incep sa se cristalizeze si astfel apare o structura mai stabila in timp.

Ultimul model de simtire, spuneam mai sus, poarta denumirea de tip de atasament dezorganizat. Este cel mai puternic conflictual dintre toate cele de pana acum si a fost postulat in urma faptului ca anumiti copii aveau comportamente care nu se potrivea cu nici una dintre descrierile de mai sus. Datorita unui mediu dezorganizat acesti copii nu-si pot stabili o strategie de atasament fixa pentru ca ea nu poate functiona cu niste parintii care nu pot fi vazuti ca protectori ci mai degraba ca periculosi, nesiguri, generatori de angoasa puternica. In fata unor asemenea parinti evitarea sau ambivalenta nu functioneaza intotdeauna astfel incat apare dezorganizarea. In limbajul patologiei “clasice” tipul de atasament dezorganizat este corespunzator diagnosticului de tulburare borderline. Avem de-a face cu trairi deosebit de puternice in fata carora nu sunt gasite strategii de reglare afectiva, ele fiind mai degraba evacuate fie prin explozii emotionale, comportamente deviante, bizare, etc – decompensari.

Iata deci ca in in fata emotiilor generate in relatiile in care traim avem posibilitatea sa reactionam in mai multe feluri. Asa cum spuneam si la inceput nu trebuie sa generalizam aceasta clasificare sau oricare alta si nici nu este indicat sa credem ca fiecare dintre noi avem comportamente care apartin doar uneia dintre categorii. In realitate este un amestec care se poate schimba in fiecare situatie in care intram. Intr-o relatie sigura bazata pe incredere, respect si limite clare fiecare dintre noi ne putem dezvolta intr-o modalitate sanatoasa iar emblema acestei sanatati nu este alta decat capacitatea de a crea cu cei din jur, la randul nostru, relatii bazate pe incredere, respect si limite clare.

 

 

 

 

 

Desi lucrarea considerata actul de nastere al psihanalizei a fost publicata inca inainte de 1900, surprinzator de putine persoane au aflat ce inseamna psihanaliza si ce presupune ea. Este adevarat ca parca devine mai putin surpinzator daca ne amintim obstacolele pe care sistemul comunist le-a pus in calea dezvoltarii psihanalizei si care in cele din urma au culminat cu interzicerea acesteia. Oricum, chiar si acum la mai mult de 20 de ani de la momentul in care informatia a inceput sa circule cu mult mai multa libertate in tara noastra nu multe persoane stiu ce presupune psihanaliza iar o parte semnificativa probabil ca nu au auzit mai niciodata de psihanaliza. Tocmai de aceea m-am gandit sa scriu o prezentare succinta a psihanalizei, de altfel domeniul in care sunt specializat. S

i as incepe aceasta prezentare prin definitia psihanalizei asa cum o concepea Sigmund Freud, intemeietorul ei, urmand in continuare prezentarea pasilor pe care trebuie sa ii urmati pentru a va putea numi psihanalisti.
    Psihanaliza a fost vazut de catre Freud si mai apoi de toti ceilalti specialisti care i-au urmat dintr-o tripla perspectiva: ca modalitate de a cerceta manifestarile inconstientului, ca o psihoterapie si ca o teorie care se bazeaza pe acestea. Vedeti deci ca titlul pe care l-am ales este partial corect pentru ca nu descrie tot ce putem intelege prin termenul psihanaliza, fiind insa interesat mai mult de partea clinica imi va fi scuzata atitudinea. Astfel a spune ca psihanaliza este doar o psihoterapie printre celelalte nu este intru totul corect pentru ca psihanaliza este mai mult decat o psihoterapie. Acest lucru este reflectat si in organizarea institutionala in sensul in care intotdeauna au existat institutele, asociatiile si societatile de psihanaliza diferite de cele de psihoterapie. La ora actuala lucrurile sunt chiar mai complexe de-atat pentru ca exista si asociatiile de psihoterapie psihanalitica care isi au locul lor bine definit.
    Sau cu alte cuvinte, urmand firul istoric putem spune ca Freud a manifestat suficienta deschidere fata de materialul clinic pe care il observa dar si fata de sine pentru sublinia existenta unor comportamente care pareau si chiar erau in afara controlului nostru constient. Plecand de la acestea, pe firul asocierilor libere el a putut aduce in fata ochilor nostrii formatiuni mult mai complexe si complicate de comportamente si ganduri care scapau acelui control constient si pe care le-a acordat caracteristica de a fi inconstiente. Psihanaliza a luat nastere prin incercarea lui Freud de a intelege astfel de manifestari inconstiente, incercare ce l-au condus la a formula o serie de legi de functionare a inconstientului iar maretia “Interpretarii viselor”, opera lui din 1900 este data tocmai de definirea acelor mecanisme prin care necunoscutul isi face simtita prezenta in viata de zi cu zi.
    Actionand in planul clinicii este oarecum de la sine inteles ca Freud a incercat sa puna toate aceste ipoteze la baza unui sistem terapeutic sau mai corect spus psihoterapeutic. El a putut intelege ca miezul nevrozei, ceea ce conteaza in vindecare este in esenta inconstient. Marele avantaj al psihanalizei este tocmai aceasta intrepatrundere intre teorie si practica; fiecare ipoteza este verificata in mod repetat in campul practicii iar uneori clinica impune ipoteze la care uneori nu ne asteptam. Astfel incercand sa-si ajute pacientii care-i cerau ajutorul Freud a fost fortat, chiar impotriva curentului stiintific din acele timpuri, sa observe inconstientul. Castigul a fost ca odata cu intelegerea modurilor de functionare inconstiente el propune si o psihoterapie caracterizata de tehnici specifice de observare si transformare a acestui “cunoscut negandit”.
    Practica de zi cu zi, continua, au condus o minte organizata ca a lui Freud la organizarea materialului din ce in ce mai vast intr-o teorie care azi este cea mai complexa si profunda teorie a psihicului care exista. Adica psihanaliza este si o teorie care vorbeste nu numai despre psihopatologie ci si despre psihologie, o teorie suficient de complexa pentru ca ea sa intre in patrimonial cultural al oricarei tari occidentale. Plecand de la ea s-au dezvoltat o multitudine de alte psihoterapii care au preluat una sau alta din ipotezele ei, uneori chiar negandu-le pe celelalte. Azi folosim in mod cotidian cuvinte sau idei care-si au baza in teoria si terapia psihanalitica fara ca noi sa stim.
    Observarea inconstientului a avut si are loc nu numai in cabinetului psihanalistului ci se aplica si operelor de arta sau literaturii si aceasta ramura s-a dezvoltat plecand tot de la observatiile lui Freud iar azi poate fi cunoscuta ca psihanaliza aplicata.
    Pentru a putea face aceste observatii intr-o maniera psihanalitica este necesara parcurgerea unor anumite etape despre care voi vorbi in cele ce urmeaza. Este vorba de procesul de formare in psihanaliza si dupa cum veti vedea este un proces bine organizat, profund si de lunga durata. Nu este intamplator ca treptele pe care fiecare dintre noi care isi doreste sa practice in acest domeniu trebuie sa le parcurga au fost propuse inca din timpul vietii lui Freud si s-au mentinut de-atunci.
    Prima etapa este esentiala. Personal mi se pare atat de importanta incat as propune ca orice psihoterapeut, indiferent de orientare, sa parcurga un proces de acest fel, desigur nu neaparat pe aceleasi coordonate temporale. Inconstientul nemaitrebuind sa fie demonstrat existenta lui fiind unanim acceptata in psihoterapie, el nu poate ramane in afara pregatirii.
    Este vorba de analiza didactica sau analiza personala. In psihanaliza acesta inseamna un proces care dureaza fie 3 ani cu o frecventa de 4 sedinte pe saptamana, fie 4 ani cu o frecventa de 3 sedinte pe saptamana. Este de la sine inteles ca aceasta analiza, pentru a putea fi numita didactica trebuie sa fie condusa de un psihanalist formator iar lista acestora o puteti gasi pe siteul Societatii Romane de Psihanaliza (adresa putin mai jos). Rolul ei este acela de a putea invata ce inseamna psihanaliza si ce implica ea (inconstient, transfer, rezistenta, aparare, etc) din propria experienta. Adesea se spune ca nu invatam decat atunci cand suntem pusi in situatia sa o facem si exact aceasta idee a fost transformata de psihanaliza intr-un principiu. A citi si a participa la prezentari de cazuri sau masterate nu asigura in nici un caz pregatirea necesara pentru intelegerea psihanalitica. Toate acestea sunt foarte importante insa numai daca dubleaza analiza personala, criteriul prim al psihanalizei.
    O doua treapta pe care trebuie sa o parcurgem se refera la cursurile teoretice specifice. Acestea de asemenea nu pot fi reduse la programe de formare de tipul masterat. Cursurile sunt sustinute de fiecare organizatie formatoare in parte si dureaza 4 ani. In Romania la ora actuala cele mai importante organizatii formatoare sunt: Societatea Romana de Psihanaliza (www.srdp.ro), Asociatia Romana de Psihoterpie Psihanalitica (www.psihoterapiepsihanalitica.com) si Fundatia Generatia (www.generatia.ro). Fiecare dintre acestea au asemenea programe de formare cu durata si continut specific. In alegerea lor este recomandat sa tineti seama de specificul fiecareia, care poate fi cunoscut din orientarea formatorilor care conduc aceste cursuri. Din pacate multe din aceste informatii nu pot fi cunoscute decat dupa ce alegerile au fost facute, din interior.
    Ultima treapta de formare este supervizarea. Si acesta este un process specific care dureaza mai multi ani si care inseamna supunerea activitatii clinice proprii atentiei unui analist supervizor.
    La fel ca in cazul analizei personale si supervizarea este, de fapt, un process fara final. Freud recomanda reluarea analizei odata la 5 ani ca urmare a acumularii unor reziduuri si tensiuni din practica proprie. Evident ca in momentul in care intalnesti o situatie care ridica dificultati deosebite (risc suicidar, functionari primare) supervizarea este sprijinul de care ai nevoie. Sau cu alte cuvinte psihanaliza devine incetul cu incetul o intelegere specifica a unui mod de viata.
    Imi pot da seama cu usurinta ca sunt multe lucruri care au ramas neexplicate si ca ar mai fi nevoie de multe alte pagini pentru explicarea a ceea ce este psihanaliza. Am incercat insa o prezentare in linii foarte mari si as mai adauga doar o mica explicatie. Freud considera ca psihanaliza este ca un joc de sah in care putem invata variantele de inceput si apoi complexitatea nu ne mai permite decat sa ne bazam pe ceea ce avem in noi. Dar jocul de sah s-a dezvoltat foarte mult in ultima suta de ani si la fel si psihanaliza. Exista posibilitatea sa calculam, uneori, multe mutari in fata “adversarului” si sa putem intui desfasurarea partidei dincolo de capacitatea noastra de calcul. La fel si in psihanaliza - acordandu-ne libertatea de a-l simti pe celalalt si, cel putin la fel de important, de a ne simti propriile noastre miscari psihice putem intelege desfasurarea curei in moduri mai profunde. Pentru ambele campuri strategia este extrem de importanta.
  

Randurile care urmeaza se doresc a fi o pledoarie pentru psihoterapie prin raportare la conditiile sociale existente. Anumite caracteristici ale organizarii democratice – asa cum ne apar atat la noi cat si in marile democratii – par a ne propune un targ inselator. Pe termen lung, chiar daca lucrurile pare ca merg bine la nivel macro-social, in plan individual se poate produce o instrainare pe care o putem numi patogena. Psihoterapia isi gaseste in acest loc una din ratiunile de-a fi si tocmai acest lucru doresc sa-l prezint. 

 

Societatea in care traim are cateva caracteristici peste care suntem obisnuiti sa trecem cam prea repede. Fiind o societate democratica ea s-ar baza pe consum. Nu mai este importanta calitatea ci cantitatea: cu cat mai mult cu atat mai bine. Valorile individuale, prin competitivitate, sunt puse in lumina reflectoarelor ocupand prim planul, asta si poate pentru ca la nivel macro, procentele in favoarea saraciei sunt uneori coplesitoare. Realitatile sociale se misca cu o viteza din ce in mai mare ceea ce poate dezorienta (si adesea se intampla asa). Criza economica profunda nu avea cum sa fie un factor de siguranta, de stabilitate in asa fel incat traim astazi intr-un mediu social extrem de nesigur. Nesiguranta exterioara insa vine sa accentueze o nesiguranta interna care, intr-o forma sau alta, a permis existenta unor asemenea realitati. Ce am putea face pentru asta?

Psihoterapia poate fi un raspuns valabil. Desigur este utopic sa gandim o psihoterapie a maselor insa chiar si in aceasta privinta s-ar putea face ceva. Intr-o logica profund terapeutica insanatosirea, eliminarea simptomelor deranjante si nu numai, vine odata cu aflarea radacinilor imbolnavirii, cu acordarea unui sens lucrurilor pe care le traim. Cu alte cuvinte raspunsul la intrebarile – de ce m-am imbolnavit? – ce semnificatie are pentru mine “boala” mea? – ne ofera intotdeauna o posibilitate de schimbare. Psihoterapia tinteste acea nesiguranta interna, personala, iar unul dintre efectele ei majore este tocmai consolidarea unui reper intern care ne-ar putea ajuta indiferent in ce sistem social am trai.

Dorinta de a castiga care da culoare competitiei in producerea si consumul de bunuri, este adevarat, contine un graunte de agresivitate. In sine agresivitatea nu este rea putand fi folosita in scopuri absolut pozitive dar cred ca in societatea in care traim avem ocazia sa observam o cantitate de agresivite prea mare pentru a mai putea fi pur si simplu sublimata – adica folosita in scopuri culturale. Nu cred ca este o realitate care sa mai surprinda pe cineva si de aceea nici nu voi da exemple in care agresivitatea la nivel social sau individual izbucneste negativ, fiind convins ca fiecare o traieste, mai mult sau mai putin, zilnic.

Psihoterapia poate fi o solutie a acestei agresivitati prin promovarea unei atitudini de cunoastere si deschidere fata de sursele agresivitatii, indiferent unde se manifesta acesta. Capacitatea de a face fata iritarii, nervilor si urii are de-a face cu puterea Eului nostru, cu intelegerea experientelor din trecut care ne-au marcat in asa fel incat au lasat puncte sensibile in comportamentul nostru si, nu in cele din urma, cu modalitatile in care am fost ingrijiti. Echilibrul atat de dorit de majoritatea oamenilor este tradus, la nivel psihologic ca o intricare, o intrepatrundere a fortelor vietii  cu reprezentatul de seama -iubirea , cu fortele mortii -Thanatos-ul – al carui reprezentant este ura. Psihoterapia poate fi privita ca o sporire calitativa a acestor forte de crestere interioara pe care le-am subsumat fortelor vietii.

Va veti fi dat seama deja ca psihoterapia este un proces individual (desi nu neaparat) de sondare profunda a modalitatilor noastre de a fi chiar daca la prima vedere asta inseamna vietuirea prin anumite simptome. Simptomele sunt o expresie a personalitatii noastre, cum spun psihanalistii, cel mai bun compromis gasit de fortele noastre interioare raportat la conflictele care ne macina. Tocmai aici intervine procesul terapeutic, pentru ca intotdeauna este un proces, prin descoperirea unor solutii de viata. A invata sa te joci, asa cum fac copiii, cu propriile continuturi psihice, a le lasa si observa cum cresc si, mai mult, a participa la acea crestere cu intreaga fiinta adica a lua parte activa la constructia ta ca om intreg este un proces uneori dificil, insa fara doar si poate valoros. Jocul presupune creativitatea care in mainile unui adult inseamna si gasirea de solutii la cele mai diverse probleme cat se poate de concrete. Aceasta este legatura intre psihoterapia ca joc si viata cotidiana.

Asa cum spuneam sa fii cel mai bun este unul dintre aspectele exagerate in societatea contemporana. Chiar si in jocurile de echipa sunt urmarite in mod special individualitatile. N-ar trebui sa fie chiar asa de rau sa-ti doresti sa fii mai bun insa in momentul in care in lupta ajungi singur impotriva tuturor cum se spune, poate ca ar trebui sa te intrebi un pic de ce asa. Pentru ca toate lucrurile de mai sus despre care am spus ca se intampla intr-o psihoterapie presupun existenta si ajutorul unui celalalt. Schimbarea, dezvoltarea, maturizarea, largirea orizontului, spuneti-i cum doriti, se intampla intr-o relatie si nu una oarecare ci o relatie in care contactul autentic cu celalalt este esential. Da, la sfarsitul unei psihoterapii, evident de o anumita profunzime, poti sa re-definesti propria individualitate insa stii ca acest lucru se petrece prin intermediul relatiei terapeutice securizante. Cu alte cuvinte, daca ne este din ce in ce mai greu sa gasim in viata obisnuita oameni despre care sa avem certitudinea ca ne inteleg, intr-o psihoterapie acest lucru se intampla. Intalnirea naturala, reala, autentica ce are loc in cel mai profund mod intre cei doi – terapeut si client – are, de fiecare data, un impact pozitiv asupra amandorura.

Inceperea unei psihoterapii nu inseamna neaparat ca ai constientizat nevoia de ajutor aceasta luand o forma specifica in cadrul procesului terapeutic. Insa nevoia ca fiecare dintre noi sa poata accepta ajutorul celor care pot si vor sa il ofere mi se pare vitala intr-o organizare sociala in care psihoterapia nu este valorizata.