Paula Oprea (Asociaţia Compassion and Care): În domeniul violenţei domestice, zicala ”tăcerea este de aur” nu se aplică

Cunoşti femei care sunt victime ale violenţei domestice? Eşti tu însăţi într-o astfel de situaţie şi nu ştii cine te-ar putea ajuta? Află mai multe despre acest subiect din interviul pe care Paula Oprea, preşedintele asociaţiei Compassion and Care Ploieşti, l-a acordat PH-online.

Reporter: Cui se adresează Compassion and Care?

Paula Oprea: Asociaţia Compassion and Care Ploieşti are mai multe domenii de activitate. Unul dintre ele este legat de asistenţa socială. Noi avem deschis un centru de consiliere unde oferim servicii sociale pentru femeile şi copiii care sunt afectaţi de violenţa intrafamilială. De asemenea, activăm şi pe partea de educaţie pentru sănătate.

R: Din câte ştiu, Compassion and Care este singura asociaţie de genul acesta din Prahova. Nu cumva este cam puţin pentru un judeţ atât de mare?

P. O.: Evident că se simte nevoia de ajutor. Nefiind nicio organizaţie care să fi lucrat în domeniul acesta, este clar că noi suntem deschizători de drumuri în Prahova. Atât pe partea de combatere, cât şi pe prevenire este foarte mult de lucru. Dacă ar fi fost o organizaţie sau mai multe care să fi lucrat deja, pentri noi ar fi fost mai uşor. Avem o colaborare foarte faină cu multe instituţii şi organizaţii din oraş, încercăm să mărim numărul de persoane şi de instituţii, de organizaţii cu care noi colaborăm. Este un efort colectiv care se face în interdependenţă. Nu suntem ca o insuliţă izolată care încearcă să facă ceva.

R: Ce presupune munca dvs?

P. O.: Munca de consiliere presupune existenţa unui centru de consiliere. Noi suntem acreditaţi ca şi furnizori de servicii sociale. Încercăm să oferim servicii de consiliere psihologice, sociale şi juridice. În felul acesta, femeile care apelează la ajutorul nostru sunt ajutate să îşi facă o idee foarte clară despre situaţia lor şi opţiunile pe care le au. Le prezentăm diferitele variante pe care le-ar avea în situaţia lor şi, în momentul în care ele iau o decizie, noi le sprijinim în direcţia respectivă. Avem un jurist, un psiholog şi un asistent social, toţi sunt persoane cu studii superioare care îşi cunosc bine meseria şi se ocupă de centrul de consiliere. Munca de prevenire a violenţei intrafamiliale este un domeniu în care sunt multe de făcut. După cum spune o vorbă din popor, este mai bine să previi decât să repari o situaţie care este deja dezastruoasă în cele mai multe cazuri. Tot cu personal specializat încercăm să schimbăm mentalităţile existente. Ne focalizăm în special asupra tinerilor pentru că ei sunt cei care sunt la început de viaţă, se formează acum. Este puţin mai greu să schimbi ideile şi concepţiile pe care le au oameni care sunt la 40-50 de ani. Cel mai mare impact îl putem avea asupra celora care acum pornesc în viaţă. Încercăm să îi învăţăm care sunt tipurile de abuzuri ca să le recunoască în momentul în care cineva încearcă să îi abuzeze, îi învăţăm cum să reacţioneze într-un mod pertinent şi cum să se apere, le dăm şi nişte situaţii concrete din viaţa lor de tineri în care abuzurile pot să apară chiar şi la nivelul unor relaţii pe care le au la acea vârstă, mă refer la relaţiile dintre băieţi şi fete. În cazul persoanelor cu tendinţă abuzivă, comportamentul acesta se manifestă începând din relaţiile pe care ei le au în adolescenţă ca iubiţi. Încercăm să îi învăţăm cum să recunoască relaţiile care au potenţial abuziv şi să se retragă din ele la timp, până să ajungă să se căsătorească şi să aibă copii.

R: Vorbeaţi de mentalităţi. Concret, de ce anume vă poticniţi la nivel de mentalitate?

P. O.: Este mentalitatea aceasta de patriarhat în care bărbatul este capul familiei şi, dacă el tună şi fulgeră, toată lumea trebuie să stea în poziţie de ”drepţi” şi să se execute. Ceea ce eu ştiu că merge pentru familiile care au succes este faptul că trebuie să existe un parteneriat între cei doi, respect reciproc şi o prietenie reală pentru ca relaţia respectivă să fie de succes şi de lungă durată. Ori mentalităţile acestea se schimbă foarte greu. Unul dintre colaboratorii noştri de la Poliţie are o vorbă simpatică şi spune: românul îşi bate nevasta de la Burebista încoace. Este o exprimare foarte plastică, dar este o realitate. Sub aparenţa normalităţii, mentalităţi de genul acesta s-au propagat de la o generaţie la alta şi oamenii nu cunosc ce înseamnă un mod de trai în care cei doi se respectă unul pe celălalt şi în care încearcă să îşi împlinească cu adevărat nevoile ca să fie o familie puternică.

R: În general, când ajung femeile abuzate la dvs?

P. O.: De cele mai multe ori, femeile ajung la noi într-o stare de criză, imediat după ce se întâmplă un incident din acesta violent. Ar fi de dorit ca ele să apeleze la noi într-un stadiu incipient, dar asta nu se întâmplă pentru că femeia, de regulă, dă foarte multe şanse partenerului ei să se schimbe. Este vorba de aşa numitul ciclu al violenţei intrafamiliale, care se manifestă în orice relaţie abuzivă. Este vorba de trei faze prin care trece relaţia respectivă. O fază numită ”faza lunii de miere”, în care toate sunt bune şi frumoase, numai că, la un moment dat, începe să se acumuleze tensiunea în relaţia respectivă. Ei intră în faza de acumulare a tensiunii, cel care este în postură de agresor devine din ce în ce mai irascibil, îl deranjează tot ce face celălalt, nimic din ce face nu este bine, îi sare ţandăra din orice. Cel care este în postură de victimă încearcă să preîntâmpine orice fel de supărare, să facă în aşa fel încât să nu cumva să se supere celălalt şi, în ciuda efoturilor lui, cuplul respectiv ajunge în faza manifestărilor violente, în care are loc un episod major de violenţă fizică sau psihică sau amândouă, care este extrem de distructiv pentru victimă. De regulă, după un astfel de episod, femeile ajung la noi. După perioada aceasta de manifestări violente, poate în două treimi dintre cazuri apare aşa-zisa cerere de scuze din partea abuzatorului care simte că îşi pierde controlul asupra celuilalt. Pentru că nu există nicio altă modalitate să îl recâştige, aplează la varianta aşa-ziselor cereri de scuze, pentru că lui nu îi pare cu adevărat rău de ceea ce a făcut. Şi vine şi spune ”te rog să mă ierţi, am fost un prost, nu mai fac, o să mă schimb” şi începe să se poarte frumos. Cel aflat în postură de victimă întrevede puţin din persoana de care s-a îndrăgostit iniţial şi mai dă o şansă relaţiei. Şi intră iar în faza lunii de miere, în cea de acumulare, în cea a manifestărilor violente. De regulă, cu cât trece mai multă vreme şi cu cât lucrurile se înrăutăţesc în relaţia respectivă, faza manifestărilor violente devine din ce în ce mai agresivă. Lucrurile care se întâmplă sunt din ce în ce mai groaznice, până când se ajunge la situaţii ca una dintre doamnele care au venit la noi anul trecut, care a fost bătută până când i-au fost rupte organele interne. A avut nevoie de o lună şi jumătate de spitalizare, operaţii şi aşa mai departe. Acum este în siguranţă într-un adăpost şi el este la închisoare, pentru că, în situaţii de genul acesta, cei în drept se autosesizează.

R: Avem adăposturi în Prahova pentru astfel de cazuri speciale?

P. O.: Din câte ştiu eu, Direcţia de Asistenţă şi Protecţia Copilului are deschis un adăpost micuţ, undeva în partea de vest a oraşului, dar e vorba de patru sau şase locuri. Nu este foarte mare şi, având în vedere cererea care este la nivelul judeţului, ea nu poate să fie acoperită în felul acesta. Noi avem o colaborare foarte faină cu un adăpost din Braşov şi cu unul din Bucureşti. Se creează nişte liste de aşteptare. În funcţie de gravitatea situaţiilor, putem să găsim la dânşii loc în cazul în care avem situaţii disperate.

R: Există vreun caz care v-a marcat în mod special?

P. O.: Acesta despre care vă vorbeam mai devreme. Am mai văzut situaţii de genul acesta, dar cineva care să fie bătut cu atâta bestialitate, foarte rar am văzut. Era de nedescris. Şi figura, şi expresia de pe figură… Atât de slabă era doamna aceasta când a venit la noi... Arăta rău de tot. Abia ieşise din spital, după ce doctorii au reuşit să o pună cât de cât împreună, să pună toate organele la locul lor. Era şi cu un copilaş de vârstă şcolară şi care a asistat la toate scenele dintre părinţi. Am întrebat-o ce făcea când soţul ei începea să o bată şi mi-a spus că se băga într-un colţ, ca să aibă măcar o parte din corp protejată, se ghemuia, încrucişa mâinile în dreptul burţii şi stătea acolo până când termina. Am văzut şi alte situaţii, dar cred că aceasta a fost cea mai cumplită dintre toate.

R: Procentual, puteţi estima cât la sută dintre aceste cazuri rămân neraportate?

P. O.: După părerea mea personală, cifrele care ajuns în statistici reprezintă undeva la maxim 10% din numărul total al cazurilor. Haideţi să fim serioşi. Câte dintre femei se duc să facă plângere la Poliţie pentru că soţul le-a dat o palmă? Şi această palmă este un abuz fizic. Conflictele nu se rezolvă cu pumnii şi cu palmele, nici cu vorbele urâte. Este nevoie de stat la masa negocierilor până se ajunge la un compromis, dar fără nervi, fără trântit cu pumnul în masă, fără ca unul dintre cei doi să îşi impună voinţa. Până la urmă, fiecare dintre noi are nevoie de echilibrul acela de acasă ca să putem să facem faţă la viaţa socială. Dacă partea vieţii particulare nu este în echilibru, mai puţine şanse ai ca să faci faţă la presiunile care vin din partea societăţii.

R: Simţiţi vreo schimbare cât de mică în statistici din momentul în care aţi început să activaţi în Prahova?

P. O.: Eu v-aş putea da un exemplu din statisticile pe care noi le avem de la Inspectoratul Judeţean de Poliţie. În anul 2011, în primele opt luni se înregistrau 331 de violenţe. În 2012, în acelaşi interval, s-au înregistrat 507, deci o creştere de aproape 200 de cazuri. Eu cred că motivul creşterii este unul complex. Probabil numărul de cazuri este acelaşi, dar a crescut cel de cazuri sesizate pentru că s-au făcut foarte multe acţiuni de informare şi femeile au înţeles că pot avea un sprijin. S-a schimbat puţin şi legislaţia în bine. A fost promulgată o nouă lege în martie anul trecut, nu sunt încă normele metodologice apărute nici până acum, deci nu o putem folosi, dar există nişte paşi mici în direcţia aceasta. Probabil vor apărea după ce se liniştesc lucrurile la nivel administrativ înalt şi probabil că se va ocupa cineva şi de normele metodologice ale acestei legi. Foarte multe beneficiare ne-au contactat în urma unui articol pe care l-au citit în ziar, în urma unei emisiuni pe care au văzut-o la televizor... S-a cunoscut diferenţa. De la 2011, aproape că s-a triplat numărul de beneficiare în 2012, tocmai pentru că am avut şi sprijinul mass-media.

R: Aţi adus în discuţie legislaţia. Vreau să vă întreb dacă aceste categorii de femei sunt protejate de stat, dacă sunt încurajate să ia atitudine împotriva unor astfel de situaţii în familie?

P. O.: Până în momentul în care a intrat în vigoare legislaţia aceasta nouă se aplica metoda ”o amendă şi gata”. Într-adevăr, şi această legislaţie este perfectibilă, sunt încă încă lucruri care trebuie armonizate în legea nouă, dar, dacă ea s-ar pune în aplicare, ar da mult mai multe şanse femeilor aflate în situaţii de violenţă intrafamilială decât au avut până acum. Partenerii noştri de la Inspectoratul Judeţean de Poliţie ne spuneau că, în legislaţia veche, dacă un poliţist încerca să intervină în situaţii când se auzeau tipete disperate, după ce s-a întâmplat respectivul episod, agresorul a făcut presiune asupra victimei care şi-a retras plângerea şi poliţistul respectiv s-a ales cu dosar penal de intrare prin efracţie în locuinţa respectivă. Legislaţia nu îi permitea să acţioneze. În ce priveşte legislaţia actuală, lucrurile stau mai bine. Este prevăzut acolo şi un ordin de restricţie, un ordin de protecţie pentru victimă care încearcă să îl ţină pe agresor la distanţă. Sunt nişte lucruri foarte bune în lege, numai că trebuie să devină realitate.

R: Daţi-le un sfat persoanelor care se află în situaţia de a fi supuse unor astfel de agresiuni.

P. O.: În domeniul violenţei domestice, zicala ”tăcerea este de aur” nu se aplică. Cu cât femeile tac şi rabdă mai mult, cu atât abuzurile se înmulţesc, se intensifică şi situaţia respectivă devine mult mai grea şi cu consecinţe mult mai greu de înlăturat şi pentru victimă şi pentru copii. Tăcerea nu este de aur! Sfatul meu pentru ele este să îndrăznească să ceară ajutor, să vorbească despre problema pe care o au pentru că doar în felul acesta ea se poate rezolva.

Contact: Asociaţia “Compassion & Care”
Str. Victoriei Nr. 13
100003 Ploiesti, Prahova, Romania, EU
Persoana de contact: Paula Oprea, presedinte
Telefon: 0344.140.248, 0730.589.030 sau 0788.999.965
Email: office@compassion-and-care.ro