Gheorghe Haiduc (salvamontist): ”Dacă această activitate nu s-ar face din pasiune, puţini sunt cei care şi-ar risca viaţa pentru ea”

Şeful Serviciului Salvamont Buşteni, Gheorghe Haiduc, dezvăluie, într-un interviu acordat PH-online, unele aspecte din meseria de salvator montan: ce implică această activitate, ce condiţii trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să o poată practica, dar şi ce o face… neatractivă.

Reporter: Ce înseamnă munca unui salvator montan?

Gheorghe Haiduc: Munca de salvamontist este o activitate plină de sacrificii. Cred că aţi văzut peste tot şi peste tot se afirmă că în perioada zilelor de sărbătoare, în zilele libere, la datorie sunt anumite categorii sociale şi nimeni nu remarcă faptul că şi salvamontiştii sunt cei care nu lipsesc de la datorie. Când toată lumea e liberă, pleacă în concedii, vine la munte şi e pe pârtie, noi suntem la datorie. Asta este preocuparea noastră. Ce înseamnă să fii salvamontist? Înseamnă să fii un împătimit al muntelui, să fii îndrăgostit de meseria pe care o practici pentru că asta presupune să fii foarte bine pregătit profesional- mă refer atunci când eşti în situaţia să intervii, să fii foarte bine pregătit fizic pentru că nu de puţine ori s-a întâmplat să fii nevoit să te deplasezi dintr-un loc în altul în cursul unei perioade scurte de timp- asta înseamnă o bună pregătire fizică. La fel de bine spunem că aceştia trebuie să aibă o memorie fantastică, o memorie de elefant, pentru că muntele înseamnă o desfăşurare de relief complicată pe care nu ai cum să o reţii decât bătând-o cu piciorul şi având o memorie foarte bună. La fel de bine trebuie să fii foarte bine pregătit medical pentru că, deşi, ca structură, nu facem parte din serviciile de urgenţă, suntem primii care acordăm ajutorul medical, iar acesta este, de cele mai multe ori, primordial, este cel de care atârnă viaţa unui om, cel care face diferenţa între viaţă şi moarte.

R: Care este cea mai mare satisfacţie a dvs?

G. H.: Satisfacţia noastră este atunci când o acţiune, fie ea grea, fie ea mai uşoară-de la solicitantul care are nevoie doar de un mic ajutor, de călăuzire, până la cel care este grav accidentat- se termină cu bine, când ajungem acasă şi colegii noştri sunt teferi, când toată lumea este bine, atât cel care are nevoie de ajutorul nostru, cât şi cei care participă la operaţiune.

R: Este vreun caz, vreo situaţie în care aţi intervenit şi pe care aţi reţinut-o în mod special?

G. H.: Cred că pentru noi toate sunt importante, nu am prea ţinut cont de o categorisire a acestora. Au fost persoane în vârstă care ne-au cerut ajutorul şi când au ajuns jos ne-au mulţumit cu lacrimi în ochi. Un caz foarte dificil a fost când un turist, un om al muntelui bine făcut şi bine pregătit profesional a căzut şi a avut o mulţime de fracturi- vorba unui coleg ”nu s-au mai pomenit atâtea fracturi pe metru pătrat”. Acţiunea s-a desfăşurat într-un timp record, începută după amiaza, la ora 6.00-7.00, undeva într-o zonă extrem de dificilă, a căzut, a rămas în coardă şi în jurul orei 23.00-24.00 era în Salvare şi ulterior am aflat că este în viaţă şi fără probleme grave. Pentru noi fiecare caz înseamnă ceva. Fiecare acţiune are o particularitate, fie ea emoţională, fie de implicare fizică.

R: Care este cea mai frumoasă amintire legată de această meserie pe care o practicaţi?

G. H.: Nu ştiu dacă aş putea să o numesc. Satisfacţia este atunci când, după ani de zile- s-a întâmplat şi acum, în perioada sărbătorilor- primeşti un telefon de la un număr pe care nu îl ai în memorie şi cineva îţi urează ”La mulţi ani” şi toate cele care se urează în această perioadă. Întrebând cu cine am onoarea, am surpriza să îmi spună că, în urmă cu nişte ani, l-am ajutat cu ceva, când era într-o situaţie grea. Nu le putem memora pe toate. Au fost cazuri când au fost şi 30 de intervenţii într-o singură lună şi nici nu am avut timp să le notăm.

R: Cum este salariul în raport cu munca depusă, luând în calcul şi factorul ridicat de risc?

G. H.: Noi am încercat să atragem atenţia, cei care suntem în structurile de conducere, asupra acestuia spect. Un salvamontist îşi desfăşoară activitatea cu mare eficienţă în perioada tinereţii. În condiţiile în care o echipă are în structura ei persoane încadrate în formaţii cu o vârstă oarecum apropiată este foarte greu să ne imaginăm ce se va întâmpla când toţi aceştia vor ajunge să aibă o vârstă de 60-65 de ani. Ne încadrăm cu salarizarea la nivelul de jos al bugetarilor. Dacă această activitate nu s-ar face din pasiune, puţini sunt cei care şi-ar risca viaţa pentru aşa ceva. Salvamontiştii sunt caractere dificile. Cei mai mulţi dintre colegii noştri îşi petrec concediile la munte, chiar dacă nu vă vine să credeţi.
Nu există nici preocupare. Demersurile la nivelul nostru le-am cam epuizat, ne referim la salarizare, iar apoi şi la vârsta de pensionare. Dacă un salvamontist se pensionează la 65 de ani, ce poate face el la acea vârstă? Nu toţi pot fi promovaţi în funcţii de conducere, să li se dea tuturor activităţi la nivelul bazei, mai puâin pe partea de intervenţie. Alţii nu putem încadra. Personal tânăr nu mai avem, posturile sunt blocate... Cei tineri nu sunt în niciun fel stimulaţi să se îndrepte spre o astfel de activitate. Eu văd cu pesimism în viitor această problemă, atâta vreme cât nici nu există o stimulare pe măsură. Sunt zone relativ mai simple, mai uşoare în ţară, iar activităţile se pot desfăşura şi la o altă vârstă. Dar aici, unde trebuie să intervii în abrupt, unde trebuie să faci salvare din perete, unde trebuie să lucrezi în doi sau trei oameni maxim şi nu ai condiţii tehnice, este foarte greu să ajungi să faci această activitate la o astfel de vârstă. Nu mai sunt eficienţa şi randamentul de altă dată.

R: Cât de mult înţeleg turiştii că muntele este totuşi periculos şi că salvamontiştii nu sunt tocmai ”Superman”?

G. H.: Aş să remarc faptul că în ultima perioadă, deşi sunt câteva excepţii- sunt vreo două luni din an, iulie şi august, când evenimentele succed cu rapiditate şi sunt dese- au început, totuşi, să conştientizeze că muntele înseamnă un risc, că muntele nu trebuie abordat fără o pregătire corespunzătoare, fără un echipament corespunzător. Meritul aparţine, cred eu, în primul rând, celor din mass-media, pentru că s-a răspândit informaţia şi nu prea am avut insucces. Se pare că suntem pe un drum bun. Sunt destui care încă ignoră sfaturile pe care le dăm noi, sfaturile care sunt unanim valabile. Eu cred, totuşi, că suntem pe un trend ascendent.