Ce ar fi omul fără cultură? Ne aflăm sau nu într-o criză a consumului de artă şi de cultură? Ce este nevoită conducerea unui muzeu să facă pentru a atrage publicul în contextul concurenţei internetului? Directorul Muzeului de Artă ”Ion Ionescu Quintus” din Ploieşti, Florin Sicoie, a răspuns la aceste întrebări, dar şi la alte, într-un interviu acordat PH-online.

Reporter: Cât de important este rolul unui muzeu în societate:?

Florin Sicoie: Rolul unui muzeu într-o societate este foarte important, cum rolul culturii în societate este unul foarte important. O societate nu se poate mulţumi cu prosperitatea economică dacă neglijează educaţa şi cultura. Teatrele, filarmonicile, muzeele, galeriile de artă, cenaclurile, lumea scriitoricească, plastică, muzicală reprezintă unul dintre pilonii societăţii. O societate modernă- şi nu avem decât să privim spre Occident- nu se poate lipsi de aceste evenimente artistice care, fără a produce în mod neapărat bani, produc rafinarea, şlefuirea a tineretului şi a persoanelor care au depăşit vârsta adolescenţei. Cred că, pentru România, educaţia şi cultura trebuie să joace un rol esenţial

R: Ce ar fi omul fără cultură?

F. S.: Cred că un animal. Diferenţa dintre om şi animal este arta, cultul morţilor, respectul pentru lucrurile care nu sunt neapărat materiale.

R: Trecem de ani buni printr-o criză economică. Ne confruntăm şi cu o criză în ceea ce priveşte cultura şi consumul de cultură?

F. S.: A existat o criză a culturii după căderea comunismului când instituţiile de cultură s-au golit, când filarmonicile, teatrele, galeriile de artă erau aproape goale, dar sunt ani buni de când lumea s-a întors spre artă. Aici există şi un avantaj într-un oraş cum este Ploieştiul, un oraş care este şi un oraş cultural, nu doar industrial. Există un public specializat alcătuit din artiştii plastici care sunt grupaţi într-o filială puternică de peste 70 de persoane, există un liceu de artă care are o secţie de muzică, o secţie de plastică şi o secţie de arhitectură şi elevii vin, în general, în muzeu. Există câţiva scriitori, un teatru funcţional cu spectacole bune, o filarmonică cu o stagiune execelentă. Oraşul are tot ce îi trebuie şi sunt fericit că trăiesc în Ploieşti pentru că Bucureştiul care, să zicem, din punct de vedere cultural ar avea instituţii mai importante, în acelaşi timp are aspectul unui sat uriaş şi aspectul unui loc în care personalităţile se pierd. Nimeni nu se poate lipsi, dacă vrea să îşi facă o idee legată de arta românească şi de arta europeană, de o vizită la Muzeu Naţional de Artă al României, care este instituţia fanion în materie de muzee de artă. Dar Muzeul Judeţean de Artă ”Ion Ionescu Quintus” are o bogată colecţie de artă românească începând de la secolul XVII, trecând prin secolul XIX, cu acei artişti străini- italieni, germani, francezi- care au venit şi au pictat boierii şi principii din zona dunăreană, trecând prin Grigorescu, prin Lecca, prin Aman, apoi pictura de secol XX- Tonitza, Luchian, Petraşcu, Paladi, pictura interbelică reprezentată prin Ştefan Petrescu, Ştefan Dimitrescu şi mulţi alţi artişti- Arthur Verona, Nicolae Vermont, continuată până în zilele noastre pentru că avem, chiar dacă nu expunem tot timpul, aproape toţi artiştii români reprezentativi.

R: Cât este de important, de valoros patrimoniul instituţiei pe care o conduceţi?

F. S.: E un patrimoniu extrem de important. La ultimele licitaţii din Bucureşti lucrările lui Grigorescu şi Tonitza au depăşit 200.000 de euro. Grigorescu, dacă ar fi rămas în Franţa şi şi-ar fi continuat activitatea la şcoala de Barbizon, ar fi fost, probabil, un artist ale cărui opere s-ar vinde acum cu milioane de euro. S-a întors în România, a pictat ”Care cu boi”, ”Ţărăncuţe”, a făcut o profundă analiză a mediului rural, dar România fiind o ţară pe care comunismul a izolat-o, picturile lui nu au cotele pe care ar trebui să le aibă. Dar cele mai ridicate cote, de aproape 300.000 de euro, au fost atinse de Grigorescu şi de Tonitza. Tonitza este unul dintre pictorii cei mai importanţi din secolul trecut, cu un mare talent, cu o capacitate de a refleta teme foarte diverse. Nu pot face o comparaţie între Grigorescu şi Tonitza, dar îl consider pe acesta din urmă drept unul dintre cei mai importanţi pictori români.

R: Cum faceţi faţă concurenţei mari pe care o aveţi din partea internetului, a lumii virtuale?

F. S.: Aici sunt două aspecte. Lumea virtuală nu e neapărat o formă de concurenţă a culturii instituţionalizate. Cine alege internetul ca spaţiu de explorat e liber să o facă, dar poate găsi aici surse extrem de importante de informaţii legate, de exemplu, de arta plastică românească. În al doilea rând, folosim şi noi această lumea vituală pentru că muzeul are un site care este foarte bine pus la punct- www.artmuseum.ro- unde toate cataloagele şi expoziţiile sunt puse şi cred că vom ajunge foarte curând să edităm şi noi acele CD-uri prin care poţi face o vizită virtuală în cele două muzee ale noastre, pentru că noi avem şi Muzeul Memorial Nicolae Grigorescu de la Câmpina. Acel muzeu este casa în care a locuit cel mai mare pictor român. Aici nu există discuţii, Grigorescu este cel mai mare pictor român şi în această lume în căutare de autenticitate, să vezi locul în care a dormit sau a lucrat Grigorescu este foarte important. Bucureştenii care trec în mare viteză prin Ploieşti şi se opresc la Câmpina să vadă muzeul Grigorescu nu ştiu că şi în muzeul din Ploieşti există câteva zeci de lucrări ale artistului absolut comparabile ca valoare şi frumuseţe cu cele de la Câmpina.

R: Sunteţi pus în situaţia de a încerca să dinamizaţi activitatea, sa faceţi un spectacol din expoziţii pentru a atrage publicul?

F. S.: Lumea evoluează. Eu fiind scriitor de meserie am încercat să caut tot timpul un sincretism, o sinteză a artelor, iar în muzeu au fost şi lansări de carte, şi festivalul de poezie, şi concerte, şi recitaluri de pian, în afară de multe expoziţii ale unor artişti importanţi. De exemplu, în acest an am avut o expoziţie de gravură Mircea Dumitrescu, unul dintre cei mai mari graficieni ai României, am avut o altă expoziţie de grafică a unui artist polonez care a luat premiul la bienala noastră de gravură Marcin Bialas, am avut o expoziţie de pictură a unei artiste din India, o pictură cu totul fascinanată şi deosebită de cea uropeană, ama avut expoziţie de tapiserie a unei mari artiste stabilită în Belgia- Liliana Anastasescu-, am avut acum aproape o lună ezpoziţia de sculptură a unui important sculptor român- Grigore Patrichi- care, acum câteva zile, s-a prăpădit, din păcate. A fost ultima expoziţie a lui în timpul vieţii, el făcându-ne şi o donaţie importantă pentru muzeu. Un muzeu, ca să poată dăinui, trebuie să îşi îmbogăţească în continuu patrimoniul şi asta o face atât prin achiziţii, cât şi prin ceea ce primeşte ca donaţie. Am redeschis partea de achiziţii a muzeului şi în fiecare an, la cele două saloane de artă ale filialei Uniunii Artiştilor Plastisci premiem o lucrare şi o şi cumpărăm pentru muzeu, achiziţionăm şi din marii artişti români, dar expoziţiile pe care le găzduim şi tabăra de pictură pe care o facem şi care e la a doua ediţie ne permit să ne îmbogăţim patrimoniul prin donaţiile pe care le fac respectivii artişti. Poate cel mai important modi de îmbogăţire a patrimoniului ar fi Bienala Internaţională de Gravură ”Iosif Iser”. Au fost nouă ediţii, urmează a zecea. Aceasta ne-a permis nu numai să expunem sute de lucrări aparţinând sutelor de artişti din lumea întreagă, tehnici de gravură- poţi vedea astfel o panoramă a gravurii universale, dar multe din aceste lucrări sunt donate de autori muzeului şi ele îmbogăţesc patrimoniul. Cred că sunt câteva sute de gravuri donate. Ei nu sunt neapărat la momentul participării la ediţiile bienalei nişte artişti de o valoare extraordinară, dar în timp gravurile lor îşi cresc valoarea şi poate din premianţii bienalei sau din ceilalţi participanţi în câteva zeci de ani or să fie unii dintre cei mai mari graficieni ai lumii.

R: Cum încheiaţi anul 2012?

F. S.: Avem o constanţă a numărului de vizitatori, peste 20.000 din care o bună parte provin de la muzeul din Câmpina. Şi muzeul din Ploieşti este vizitat şi într-un fel o bună parte a vizitatorilor acestuia provin din parteneriatele noastre cu şcolile, grădiniţele şi liceele din oraş, astfel că multe dintre orele de plastică se desfăşoară în muzeu. Avem o colaborare perfectă cu zeci de astfel de unităţi de învăţământ din oraş. Ca număr de expoziţii, cred că au fost aproape 20, unele foarte importante, ceea ce, în vremurile pe care le trăim, este foarte bine. Lucrurile s-au păstrat într-o formă artisitică de înalt nivel.

R: Dacă ar fi să le daţi un sfat prahovenilor, care ar fi acela?

F. S.: Să vină la muzee, să vină la teatru, la filarmonică. Când eram elev, n-am lipsit cred ani de zile la niciun concert al filarmonicii, nu numai pentru că profesoara mea de pian mă împingea să merg şi pentru că mi-a plăcut de la început foarte mult şi mi-am făcut o colecţie de discuri absolut fabuloasă în acea perioadă, dar chiar în vremuri de dictatură muzica reprezintă unul din domeniile foarte puţin afectate. Sunt anumiţi compozitori români care au scris opere muzicale în care ridicau osanale regimului, dar muzica, prin limbajul ei universal, e puţin afectată de ideologie, spre deosebire de cărţi sau piese de teatru.