Directorul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Prahova (DGASPC), Vasilica Florea, vorbeşte, într-un interviu acordat PH-online, despre cealaltă ”faţă” a activităţii acestei instituţii. Vorbeşte despre oamenii care stau în spatele hârţoagelor şi care au grijă să găsească cele mai bune soluţii pentru cei aflaţi în necazuri, despre ce îi motivează pe aceştia să rămână în sistem în ciuda salariilor mici şi despre cum se vede societatea românească prin prisma acestei meserii.

Reporter: Cum este munca unui asistent social? Ce îi trebuie unui om pentru a putea lucra în acest sistem?

Vasilica Florea: Munca unui asistent social o consider o muncă nobilă şi din punctul ăsta de veder trebuie să le fiu recunoascătoare colegilor mei pentru că au mai rămas încă alături de noi. În ciuda faptului că remuneraţia e mică, există o compensare prin dorinţa lor de a face bine. În primul rând, pe lângă tot ce acumulezi în facultate sau în alte forme de pregătire şi perfecţionare îţi trebuie dorinţa de a face bine şi de a fi alături de cazurile acestea şi de a le găsi soluţia potrivită pentru problema pe care o au. Mulţi îşi sacrifică şi viaţa personală, pentru că noi trebuie să asigurăm, de exemplu, linia de urgenţă 983, adică sâmbete şi duminici pe care poate nu şi le petrec alături de familii. Sunt colegi care ajung mai târziu acasă sau poate îşi neglijează oarecum proprii copii în favoarea cazurilor pe care le au de rezolvat.

R: Ce înseamnă anul 2012 în cifre pe segmentul de abandon al copiilor?

V: F: Din punctul de vedere al categoriei de copii părăsiţi în instituţii sanitare, anul 2012 înseamnă până la această dată un număr de 45 de cazuri de copii abandonaţi, părăsiţi în maternităţi şi instituţiii sanitare, fie că este vorba despre unităţi medicale de pe raza judeţului, fie că este vorba despre altele de pe raza altor judeţe sau sectoare ale municipiului Bucureşti. Cele 45 de cazuri au fost soluţionate prin plasament în reţeaua de asistenţă maternală- 22 de copii, plasament familial- un copil, integrări sau reintegrări în familia naturală- 16 copii, plasament în centre de plasament - 1 copil şi transfer în alte judeţe- trei copii.

La bătrâni, ste vorba de persoane adulte care se adresează instituţiei noastre pentru instituirea unei măsuri de protecţie într-un centru rezidenţial şi avem foarte multe cereri. La momentul acesta pe lista de aşteptare se mai află încă aproximativ 120 de cazuri. Anul 2012 înseamnă pentru noi un an în care preluăm în mod deosebit ungenţele pe linie de adulţi, deoarece majoritatea unităţilor de adulţi se află în proiecte de reorganizare şi restructurare. Asta înseamnă un plus din punctul de vedere al calităţii serviciilor pe care le vom oferi de găzduire, dar înseamnă un minus deocamdată pentru că avem foarte puţine unităţi în care au mai rămas locuri pentru cazarea celor care ne solicită acest lucru.

R: Care ar fi principalele cauze care îi determină pe părinţi să îşi abandoneze copiii? E şi criza un factor?

V. F.: Nu pot să spun că s-a constatat o creştere. Criza nu este un motiv pentru că cifrele sunt asemănătoare cu cele din anii trecuţi. Motivele sunt cele tradiţionale, adică mame care provin din familii dezorganizate, mame care deja au mai mulţi copii în creştere şi nu îşi mai pot asuma din punct de vedere material îngriijirea noului venit pe lume, mame cu probleme psihice care nu au beneficiat de programe de prevenire a sarcinii nedorite sau tinere, adică până în vârsta de 18 ani, care devin mămici peste noapte şi care descoperă târziu lucrul ăsta şi nu mai pot interveni în situaţia în care nu doresc să ducă la capăt această sarcină.

R: Are Prahova suficienţi asistenţi maternali?

V. F.: Din nefericire, acesta este unul dintre sectoarele afectate de criză. Din punctul de vedere al personalului, dacă în trecut ne puteam lăuda cu o reţea de asistenţi care depăşea 400 de persoane, în acest an numărăm 277 de persoane. Foarte multe plecări au fost în perioada anului 2010, determinate de faptul că au fost tăierile salariale şi din nefericire reţeaua aceasta a trebuit să suporte în acelaşi timp acelaşi număr crescut de copii. Adică, la 277 de asistenţi maternali profesionişti avem 446 de copii în asistenţă maternală. Este o presiune mare.

R: Vă confruntaţi şi că întârzieri la plata alocaţiei pentru hrană?

V. F.: Din fericire, judeţul nostru nu este unul care să spună că nu vin banii la timp. Chiar dacă nu se atinge standardul minim garantat pe care ar trebui să îl primim chiar de la bugetul de stat, nu neapărat din sursele bugetului judeţean, am reuşit să facem toate plăţile la timp, şi din punctul de vedere al salariului, dar şi al celorlalte necesităţi pe bugetul de bunuri şi servicii, acoperirea cheltuielilor cu hrana, cu cota parte din cheltuielile de întreţinere pentru copil în familia asistentului maternal.

R: Sunt situaţii în ţară în care asistenţii maternali aduc copiii înapoi la centrle de plasament din cauza banilor puţini. Are judeţul nostru astfel de cazuri?

V. F.: La noi au fost excepţii în care a existat nevoia să emitem o hotărâre de plasament în regim de urgenţă la alt asistent maternal, dar din cauze pur personale legate de sănătatea asistentului maternal, de o anumită situaţie intervenită în familia asistentului... Dar nu am avut înregistrate astfel de cazuri şi asta dovedeşte că şi partea de selecţie a asistenţilor maternali a fost foarte bine făcută, relaţia cu asistenţii sociali de aici este bună, dar dovedeşte încă o dată faptul că au sufletul acela de care vorbeam, pentru că nu au făcut asta doar pentru a obţine acel salariu, ci pentru că au vrut să dea un cămin unui copil.

R: E clar că între asistenţii maternali şi copiii respectivi apare o legătură afectivă. Ca urmare a acestei legături, sunt asistenţi care i-au adoptat pe cei luaţi în grijă?

V. F.: Avem cazuri multe în care, deşi învaţă la cursuri că trebuie să existe o anumită barieră între profesionist şi copil, se întâmplă pentru că nu lucrăm cu obiecte, lucrăm cu copii şi e normal ca relaţia de afectivitate să se nască, să fie încurajată şi să depăşească această barieră. Sunt mulţi care au adoptat, iar unii au adoptat suficienţi încât să nu îşi încalce celelalte norme, standarde de locuinţă, şi să nu mai poată îndeplini profesia de asistent maternal.

R: Care este situaţia DGASPC Prahova din punct de vedere financiar?

V. F.: Stăm mai bine decât alte instituţii, alte direcţii similare nouă din alte judeţe. Din punctul de vedere al standardului minim care ar trebui să fie asigurat ca şi cheltuială suntem unde la 85%, dar acest standard minim niciodată nu a fost aplicat aşa cum a cerut legea. Pe de altă parte există o obligativitate ca aceste sume să vină de la bugetul de stat şi în completare peste ele bugetul judeţean să aducă un plus de calitate serviciilor. Biugetul judeţean a acoperit o parte din ceea ce a lipsit de la bugetul de stat şi până acum am încercat să gospodărim cât mai bine. Este posibil să apară o problemă, mă gândesc foarte mult la anul viitor, pentru că între timp au existat creşteri foarte mari la preţurile alimentelor şi de asemenea aceste creşteri ale preţurilor la enegie electrică, la gaze- ele trebuie să fie luate în calcul pentru bugetul de anul viitor, dar pentru anul acesta noi am identificat nişte soluţii astfel încât să ieşim la liman.

R: Aveţi multe proiecte în implementare, parte dintre ele implicând componenta de energie verde…

V. F.: Am început să aplicăm la cât mai multe dintre unităţile noastre, poate şi pentru că se pune accent foarte mult de la nivelul Consiliului Judeţean pe această energie regenerabilă. Este o idee pe care a aplicat-o şi pe la unele dintre proiectele noastre în proiecte europene pe care le avem în derulare, acolo unde a fost cazul panourile solare apar, propriile staţii de epurare… Încercăm să furăm şi noi idei şi să vedem în măsura în care avem acceptul Consiliului Judeţean pentru că el este cel care aprobă lista noastră de investiţii şi furnizează banii pentru ele.

Avem multe proiecte, multe deja în implementare. Vorbim de cinci proiecte depuse pe axa 3.2, cea referitoar la insfrastructura socială, de modernizare. Avem în implementare patru- CITOPH Urlaţi, Centrul de îngrijiri şi asistenţă pentru persoane adulte cu handicap Mislea, Centrul de recuperare şi reabilitare neuro-psihică pentru persoane adulte cu handicap Urlaţi şi o să intre în implementare deja, pentru că am semnat contractul săptămâna trecută, lucrările de modernizare clădiri, reţele, utilităţi la Centrul de plasament de la Filipeştii de Târg. Mai avem în evaluare un proiect pentru un centru de adulţi la Tătărăi, avem şi alte proiecte la care nu suntem noi în mod direct solicitanţi, dar vizează instituţiile noastre. Două sunt ale Consiliului Judeţean Prahova- Centrul de copii ”Rază de Soare” Băicoi şi Centrul de adulţi Nedelea, şi de asemenea în implementare este un proiect al Primăriei Ploieşti pentru Centrul de primire în regim de urgenţă ”Cireşarii” şi aşteptăm să se semneze contractul pentru Centrul de bătrâni de la Lilieşti Băicoi. La fel, vom semna săptămâna aceasta şi contractul pentru un proiect de construcţie a unei noi clădiri în Urlaţi, un centru de îngrijire pentru bătrâni, este un proiect finanţat prin Ministerul Muncii de către Banca Mondială.

R: Ce se întâmplă pe partea de adopţii?

V. F.: Pentru anul 2012 putem să spunem că ne-am confruntat cu modificarea legii. Confruntat spun pentru că a însemnat atât o pregătire a specialiştilor noştri pentru a aplica aşa cum trebuie prevederile legii, dar şi o muncă a noastră să le explicăm familiilor care erau pe lista de aşteptare ce presupun noile modificări. În acest an, 44 de familii au fost atestate ca fiind apte să adopte, iar cu sentinţe de încredinţare în vederea adopţiei avem 21 de copii, copii pentru care a fost încuviinţată adopţia internă sunt 41 şi 28 de copii pentru care a fost declarat statutul de copii adoptabili. La momentul acesta, pe lista noastră de copii adoptabili avem 25 de copii care aşteaptă să fie potriviţi cu o familie.

R: Consideraţi că legislaţia actuală românească este suficient de bună pentru segmentul acesta sau are nevoie de modificări?

V: F: Ca şi director de instituţie, trebuie să pui în practică legislaţia care este în domeniul respectiv. Asta nu înseamnă că de cât ori avem nişte idei despre cum ar putea să meargă lucrurile mai bine nu le exprimăm atunci când ne întâlnim cu forurile superioare.

Deşi poate pare că lumea aşteaptă foarte mult, pentru că simt asta din partea familiilor, nu trebuie să treci prin procesul ăsta ca gâsca prin apă, adică să fie un proces pur birocratic şi să ne grăbim pentru că aşteaptă nu ştiu câţi copii care n-au familie, n-au casă, n-au masă. Nu, noi nu discutăm acum despre un televizor care merge undeva şi la care se uită omul. Discutăm despre o viaţă şi trebuie să te asiguri că duci acea viaţă acolo unde trebuie şi că nu îşi bate nimeni joc de ea.

Atunci, este normal ca familiile să treacă atât printr-un proces de control, dar şi printr-un proces de monitorizare a modului în care se relaţionează cu comunitatea, cum îşi duc viaţa ca şi familie. Nu mi se pare că procesul acesta ar trebui să se desfăşoare foarte repede pentru că nu ai cum să cunoşti... Se spune că nu cunoşti un om într-o viaţă, darămite într-o anumită perioadă. Noi facem tot posibilul ca în acea perioadă prevăzută de lege să ne dăm seama că este bine.

Urmează partea de aşteptare. Aici cred că undeva trebuie să se schimbe ceva atât la legislaţie, cât şi la metalitatea familiilor cu care lucrăm. La legislaţie mi-ar plăcea să fie mult mai rapid procesul prin care un copil să fie declarat adoptabil atunci când vezi că familia nu îşi permite să îl întreţină sau îl neglijează pur şi simplu. Pe vremuri exista o lege care se numea Legea abandonului în care, dacă şase luni nu îl vizita, era declarat adoptabil şi asta scurta foarte mult timpul. Şi acum pe noua legislaţie există prevederi mai favorabile din punctul acesta de vedere, dar nu am ajuns la acel optim care eu consider că exista pe vremea aceea.

Trebuie să se schimbe şi la mentalitate, pentru că majoritatea familiilor se referă doar la copii sub doi ani. E normal, fiecare are un anumit nivel de aşteptare. Acum este bine cu sub doi ani. Înainte, acum doi trei ani, vorbeam de sub un an, deci ceva s-a schimbat. Există totuşi copii care şi-au ratat şansa pentru că nimeni nu i-a dorit şi aveau 3-4 anişori. Acum deja sunt adolescenţi şi sunt copii deosebiţi, cuminţi, cu note mari, premianţi... Există foarte puţine familii care au curajul să adopte copii de la patru ani în sus, dar eu le sunt recunoascătoare celor care au făcut pasul ăsta pentru că toate adopţiile au fost reuşite şi sunt nişte familii fericite.

Este şi o mentalitate: nu dorim copii de romi. Şansa unui copil care are pielea un pic mai cafenie se reduce considerabil când mergi la potrivirea practică. Atâta vreme cât familia care l-a dat spre adopţie, chiar dacă pare de etnie romă, nu îşi asumă etnia, noi nu putem să oprim acel copil de la potrivire şi să îl discriminăm. Şi atunci părinţii merg, dar se trezesc în faţa unui copil care pentru noi e de român. Viitorii părinţi nu înţeleg în felul ăsta situaţia, iar unii sunt dezamăgiţi, chiar cu reproşuri că am putut să îi ducem la potrivire cu un copil rom când noi am ştiut foarte clar că nu îşi doresc lucrul ăsta. O şansă în plus au acum pe noua legislaţie copiii cu probleme de sănătate, cei încadraţi în grad de handicap şi a căror creştere şi-o asumă foarte puţine dintre familii. Ei au o şansă pe adopţia internaţională, unde exista o restricţie pe vechea legislaţie.

R: Cum vedeţi societatea românească?

V. F.: O văd o societate din ce în ce mai bolnavă şi asta o spun pentru că din nefericire noi suntem o intituţie care rar se confruntă cu situaţii fericite. Noi lucrăm cu necazurile. Nu pot să nu observ cât de mult s-a mărit numărl celor care se adresează instituţiei noastre pe partea de adulţi, dar şi de copii pentru încadrări în grad de handicap. Suntem aproape sufocaţi pe segmentul ăsta şi creşte numărul tot mai mult. E o societate mai îmbătrânită şi mai bolnavă