O istorie a lui "Haștag Rezist": De la Vasile Roaită de la Atelierele Grivița la TeFeLiștii din Piața Victoriei!

Publicat in Ion Cristoiu de catre Ion Cristoiu 22 Ianuarie 2018 410 ori
Google+ WhatsApp
O istorie a lui "Haștag Rezist": De la Vasile Roaită de la Atelierele Grivița la TeFeLiștii din Piața Victoriei!
O istorie a lui "Haștag Rezist": De la Vasile Roaită de la Atelierele Grivița la TeFeLiștii din Piața Victoriei!

Pe 23 noiembrie 2017, în India, un tren care trebuia să ajungă la Maharashtra a mers 160 km într-o direcție greșită și a ajuns în schimb la Mathura: călătorii și conductorul trenului au realizat cu ceva întârziere că peisajul și haltele obișnuite erau diferite și s-au felicitat unii pe alții că locomotiva nu-i dusese în Pakistan.

Venind mai spre Europa, în România, calea ferată apare ca fiind mult mai clară – pînă acum, niciun tren plecat spre Caracal nu a greșit direcția ca să ajungă la Cluj. Singura care a deviat serios în România este garnitura cuvântului “Rezist”: de la ceferiștii încercuiți în 1933 în Atelierele Grivița de trupele de jandarmi, până la Tefeliștii din piața Victoriei care au evitat cu generozitate în 2017 să aplice amenzi trupelor de jandarmi care-i încercuiseră este o distanță colosală de Haștag.

Pe vremea regilor României

… şi ceva mai târziu, nou-angajaţii de la Căile Ferate Române primeau de la Companie câte un ceas cu lănţişor- inscripţionat “CFR”- ca să nu uite că e interzis să întârzie la slujbă. Astăzi, dacă s-ar da câte un orologiu pentru fiecare tren care întârzie, CFR ar avea nevoie de bugetul Elveţiei ca să cumpere ceasuri. Ceferiştii stau îngrămădiţi în ţarcuri care se numesc Ateliere, sunt păziţi cu badigarzi şi ocazional, ies la grevă ca la nuntă, chiuind într-o portavoce. Un moment care a fost esenţial pentru maturizarea breslei lor (greva din februarie 1933, de la Atelierele Griviţa) a fost uitat. Din amintirea acelei revolte au mai rămas- pe domeniul unui privatizat din Calea Griviţei, doar “Sirena lui Vasile Roaită”, inutilizabilă (în podul unei centrale) şi vreo doi centimetri de plăcuţă comemorativă.

Din Cuţarida la Ateliere

Zona Atelierelor e etanşă – clasa muncitoare a ajuns de-acum la îndemâna badigarzilor de la poartă: nu-i voie să faci poze, să vizitezi, să te mişti prea lejer, să tragi vânturi fără acceptul paznicilor sau directorilor generali. Vizitatorul care se plictiseşte are, totuşi, alternative fiindcă în împrejurimi este plin de biserici şi spitale. Atelierele Griviţa din Capitală începeau într-o zonă învecinată podului Grant şi curgeau până către ieşirea din oraş, către podul Constanţa. Peste drum era Cuţarida, cartierul de parlagii, şpileri de Gara de Nord, haidamaci, tăbăcari, florărese şi ceferişti, cel care a hrănit opoziţia la încercuirea Atelierelor cu armată şi jandarmerie. Pe 15 februarie 1933, o mulţime impresionantă a venit la poarta Atelierelor ca să se solidarizeze cu greviştii baricadaţi în interior. A doua zi, trupele au forţat intrarea înăuntru şi în încăierarea furioasă care a urmat, au murit şapte muncitori şi trei soldaţi, iar câteva sute de grevişti au fost arestaţi şi trimişi în tribunalele militare. “Uite, ăia cu Comitetul lor de grevă au stat în balconul de-acolo”, ne-arată nea Ion Pribeagu, undeva, în sus.

Care balcon?

Ne aflăm pe Calea Griviţei, între Depoul CFR Călători şi Atelierele Griviţa, iar înşiruirea Atelierelor CFR- clădiri placate cu cărămidă roşie, bine arsă, sau cu geamuri murdare, a fost întreruptă aici, după Revoluţie, de o privatizare: așa, o porţiune largă a fost preluată cumva de o societate privată. Sirena lui Vasile Roaită, care ar fi chemat greviştii la adunare, dar şi plăcile comemorative ale Grevei din 1933 (una aflată în podul Centralei CET, iar cealaltă încastrată în gardul de beton) au rămas la noul proprietar. Cineva a scobit tencuiala gardului până la placa de comemorare, iar acum se desluşesc patru litere („INRO”) care ar putea trimite spre înrobiţii anilor ’30. Sirena? Sirena e dincolo de gard. „Sirena lu’ Roaită? Ţeava aia care făcea piu-piu nu mai funcţionează, e prin podul de la CET”, ne explică un funcţionar. Ce-i cu greva din ’33, care-i “problema” cu dânsa? Nu mai ştie nimeni, nici badigarzii de la intrarea în Ateliere, nici funcţionarii ieşiţi la ţigară, nici paznicii de la Depoul CFR Călători care cască gura spre un afiş ce anunţă „miting cu caracter social la Guvern”. Morţii cu morţii, chefereul cu ce-a mai rămas din chefereu. Cu Vasile Roaită deasupra tuturor- agent la Siguranță sau erou comunist. Nu mai ştie prea multe nici măcar nea Pribeagu, care-şi ia lopata şi pleacă mai încolo, să sape un şanţ. În România, care se plictisește se-apucă și scobește șanțuri.

În Calea Griviţei

… la mică distanţă de Gara de Nord, este și clădirea Muzeului CFR, cu un Centru de perfecţionare alături. “Adică, nu”, se răzgândeşte agentul care păzeşte intrarea. “Aicea doar plătesc ăia ce-i de plătit, la şcoală merg dincolo, unde-i remiza CFR, unde e locomotivele vechi”. O mulţime pestriţă afluieşte în jur (hoţi de buzunare, curve de-o seară, călători grăbiţi, ţărani rătăciţi prin Capitală, funcționari la Transporturi, basarabeni proaspăt debarcaţi la Bucureşti, într-o parcare învecinată) dar nimeni nu îndrăzneşte să intre. Clădirea masivă, cu obraz spălat, cu gratii, uşă masivă şi ferestre sobre, impune respect, iar lumea se teme poate să nu fie vreun sediu de Miliţie, de jurnaliști sub acoperire sau de partid. Muzeul, inaugurat de regimul comunist în 1953, fusese dotat cu locomotive-exponat strânse de regii României până la 1939, din toată ţara şi aduse în stadionul Giuleşti. Dealtfel, Lista Bunurilor Culturale Mobile din Patrimoniul României a fost îmbogăţită de CFR cu cel puţin 70 de locomotive, multe aflate în Capitală. Acum, Muzeul pare stingher în agitaţia din jur. Când şi când, mai intră câte-un paznic de la metrou să-şi ia o cafea la automatul din hol. Agentul cu care stăm de vorbă este acolo de trei luni, iar colegii lui au împlinit anul- niciunul n-a apucat, însă, la intrare vreo tablă pe care să scrie simplu și firesc, “Muzeu”. Vizitatori, cică ar fi. “Cum află vizitatorii de noi?”, se miră agentul nostru de stupizenia acestei întrebări. “Păi, ne văd pe noi în uşe. Și vin la noi, şi ne întreabă că ce-i aci. Iar noi îi ducem la domnişoara care le arată muzeul”.

A fost “Rezist”

… la greva din 1933 a ceferiștilor din Grivița, unde s-au cerut salarii și a fost cică “Rezist” și în Piața Victoriei, unde Tefeleul a cerut anulare de legi. După atâția ani de “rezist” la București, cuvântul pare, în sfârșit și iremediabil terminat. Un cuvânt puternic, grav, valoros , emoționant în egală măsură pentru capitaliști și comuniști, are probleme de identitate în anul 2017: Tefeleul a dezbrăcat cuvântul “Rezist” de haine și l-au pus să și le păzească. Căci toate sunt mereu în schimbare: chiar Tefeliștii autentici din Piața Victoriei pot fi sorosiști până devin milionari, pot fi feministe până se mărită sau pot fi atei până începe să li se scufunde avionul.

Realestate Paulesti