Ceremonia de investitură de la Cotroceni  un moment care mi-a întors stomacul pe dos

Publicat in Ion Cristoiu de catre Ion Cristoiu 03 Iulie 2017 172 ori
Google+ WhatsApp
Ceremonia de investitură de la Cotroceni  un moment care mi-a întors stomacul pe dos
Ceremonia de investitură de la Cotroceni  un moment care mi-a întors stomacul pe dos

Potrivit site-ului oficial al Preşedintelui României, care se deschide cu poza lui Klaus Iohannis în fotoliu, zis şi prezidenţial, cu coatele aşezate didactic pe birou ca pe catedră, şi de ambele părţi cu instrumente presupuse de lucru (dosare, stilouri, foi de hîrtie) ca să ştim noi că şeful statului lucrează şi nu sforăie, joi, 29 iunie 2017, în cadrul Ceremoniei de depunere a jurămîntului de investitură în funcţie a membrilor Guvernului României, preşedintele a ţinut un Discurs.
Aşa i se spune din punct de vedere oficial textului citit de Klaus Iohannis cu tăceri şi surîsuri calculate, semn că l-a repetat în oglindă, cu fosta Puşcalău în spate, pe post de regizor de platou şi de duioasă curăţătoare de scame.
În realitate, aşa cum s-a văzut nu numai din conţinut, dar şi din întreaga prestaţie actoricească a vorbitorului, n-a fost un discurs la o ceremonie.
Discursuri ţin preşedinţii din Europa luminilor, nu cei din Balcanii fleicilor şi mujdeiului.
Klaus Iohannis a ținut altceva, din lumea românească a secolului al XIX, lumea relațiilor vătaf – slugă, genial surprinsă în Arendașul român de I. L. Caragiale.
Practic, preşedintele României, ţară membră a UE şi a NATO, a folosit prezenţa membrilor noului Guvern la el acasă pentru ceea ce frizerii ar numi, A şterge pe jos cu ei, elevii de liceu, A le freca ridichea, birjarii, A-i călca în picioare, iar bărbații de la clasa a doua a trenurilor accelerate, A se p..a în capul lor.

Despre ce şi cum a zis Klaus Iohannis, s-a scris suficient de mult pînă acum pentru a mai repeta şi eu între hotarele acestui spaţiu virtual.
Zicerile prezidenţiale au stîrnit orgasme politologice în rîndurile TeFeLiştilor de toate vîrstele, profesiile şi sexele, de la vînzătorii de la Mall pînă la intelectualele cu mustăţi.
După o săptămînă în care TeFeLiştii s-au dat de ceasul morții în spaţiul mediatic la priveliştea lui Klaus Iohannis tropăind bătuta cu Liviu Dragnea, momentul din seara lui 29 iunie 2017 i-a liniştit ca un ciocan de lemn administrat în capul persoanei căzute în criză de isterie.
În fine, cel bătut pe umăr de Donald Trump le-a zis-o PSD-iştilor!

Despre tot ce-a făcut PSD-ul lui Liviu Dragnea în perioada de turmentare, de la retragerea sprijinului politic pentru Guvernul propriu pînă la desemnarea drept premier a unuia dintre cele mai hulite persoane din România, am scris zi de zi.
Nu mai repet cele scrise şi zise.
Ţin doar să precizez că textele mele au fost infinit mai dure decît compunerea citită artisticește prost de Klaus Iohannis pe post de Preşedinte al Republicii.

Cu toate acestea, momentul de la Jurămîntul de investire mi-a întors stomacul pe dos.
Las la o parte că de la Preşedintele României, cel ales de Popor pentru a interveni prompt şi util în balanţa Puterii, nu doar muştruluieli publice ale liderilor PSD şi ALDE ne aşteptam.
Klaus Iohannis consumă o porţie importantă din bugetul funcţionarilor publici pentru a acţiona și nu pentru a da din gură.
Din gură dăm noi ori de cîte ori Guvernul, majoritatea parlamentară, într-un cuvînt, puterile din stat o iau razna.
Facem doar asta, pentru că doar asta putem.
Preşedintele are la dispoziţie însă multe instrumente prin care poate acţiona ori de cîte ori alte puteri în stat deraiază riscînd să ducă țara de rîpă.
Criza politică din ultimul timp n-a fost o criză internă a unui partid, cum a tot încercat Klaus Iohannis s-o minimalizeze în chip iresponsabil.
A fost o Criză a unui partid devenită Criză politică a ţării prin faptul că PSD e partid de guvernămînt.
A sta cu mîinile încrucişate şi a urmări Criza politică din România ca şi cum nu s-ar petrece în ţara condusă de tine, ci în cea condusă de Nicolas Maduro, mi se pare o incredibilă iresponsabilitate din partea lui Klaus Iohannis.

Momentul cu muştruluielile n-a schimbat nimic în ordinea lucrurilor.
Liviu Dragnea s-a jucat – și se va mai juca, fiți siguri – de-a schimbarea Guvernului, Călin Popescu Tăriceanu de a autoMoțiunea de cenzură, la Victoria a venit un Guvern care întruchipează tot ce a mai rămas în materie de cadre unui PSD devenit proprietate de Teleorman a lui Liviu Dragnea, noul Program de guvernare e pe cale să dea țara peste cap.
Momentul de la Cotroceni a creat doar epilepsii de entuziasm în rîndurile presei prezidenţiale.

Despre o splendidă inutilitate a vorbelor lui Klus Iohannis au mai scris şi alţii.
Mie însă mi s-a întors stomacul pe dos în faţa exerciţiului de umilire publică a unor oameni.
Din motive care-mi scapă, am oroare de exerciţiile publice de umilire a altora indiferent de cine sunt alții și de cine se pretează la asemenea ghiorţănism:
Poliţist, procuror, inspector ANAF, lider de partid, premier, preşedinte.
În frecarea ridichii cuiva în public eu nu văd altceva din partea autorului decît un comportament de vătaf.
Poţi fi aspru fără a umili.
A umili pe cineva în public e semnul că-ţi lipseşte minima educaţie dată de cei șapte ani de acasă.
Cînd exerciţiul de umilire e comis de şeful statului în direct şi are drept victime demnitari ai României, el depăşeşte ghiorţănismul de nou ciocoi pentru a fi o lovitură de imagine dată României.
Numai într-o ţară din afara spaţiului civilizat preşedinţii, milițienii, dictatorii, şi şefii de clanuri şterg pe jos cu alţii în public.

Dînd curs acestei revolte de a vedea oameni în toată firea umiliţi în public, am intervenit joi seara la România 9, emisiunea de la TVR a lui Ionuţ Cristache.
Prezent în studio, Mircea Dinescu şi-a exprimat nedumerirea faţă de lipsa de reacţie a celor umiliţi de Klaus Iohannis deşi respectivii erau miniştri, şefi de Parlament, şefi de partide.
Poate că Mircea Dinescu n-avea dreptate reproşîndu-le celor muştruluiţi de Klaus Iohannis ca nişte slugi care n-au scos căciula la ivirea boierului, că n-au reacţionat acolo, la ceremonie.
După ceremonie, unul dintre ei, unul măcar, Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu, putea interveni la un post tv de ştiri pentru a-şi exprima revolta faţă de exerciţiul de umilire publică.
Nici unul dintre cei prezenţi n-a reacţionat la ceea ce era punerea la îndoială a demnităţii umane.
Nici măcar pe Facebook.

Din opera lui Cehov m-au preocupat, printre altele, slugărniciile faţă de şefi ale funcționarilor din Rusia ţaristă.
Da, şefii sunt nişte zbiri, nişte vătafi, nişte stalinişti în formare.
Da, dar subordonaţii nu reacţionează la umilirile publice la care-i supune şeful.
Despre schiţa lui Cehov, Triumful învingătorului, am scris ca despre una dintre cele mai şocante radiografii ale birocraţiei ţariste întemeiate pe slugărnicie, precursoare a atmosferei de supunere din stalinism.
Doi tipi – tată şi fiu – sunt invitaţi de Lăsata Secului la şeful lor acasă, Alexei Ivanici Kozulin, să mănînce blinii.
„Cu dreptul lui de şef al nostru, căruia totul îi era îngăduit”, Alexei Ivanici Kozulin „le înşira celor doi povestioare, străduindu-se să fie şi spiritual”.
Naratorul, băiatul, îşi aminteşte:

„Nu ştiu dacă spunea ceva cu adevărat hazliu, dar îmi aduc aminte că tata mă tot înghiontea, şoptindu-mi:
– Rîzi!
Şi eu mă executam, rîzînd cu gura pînă la urechi. La un moment dat, de atîta rîs, am scos chiar un scheunat, care a atras asupra mea atenţia tuturor.
– Foarte bine! – mi-a şoptit tata. Bravo! Se uită şeful la tine şi rîde… Te pomeneşti că-ţi dă postul de subşef de birou!”

În final, şeful îi pune pe cei doi să alerge în jurul mesei şi să cînte cocoşeşte.
Reacţia celor doi?

„Tata a zîmbit, s-a roşit de plăcere, şi a început să alerge cu paşi mărunţei în jurul mesei. Eu – după el.
Făceam amîndoi: «Cu-cu-ri-gu!» Şi alergam din ce în ce mai repede. Alergam şi mă gîndeam:
«Precis mă face subşef de birou!»”

La vremea cînd am citit schiţa şi am scris despre slugărnicia la Cehov, m-a încercat o adiere de compătimire faţă de cei doi.
Acum însă, mai sceptic într-ale firii umane, mă gîndesc că pînă la urmă cei doi erau cîştigătorii.
Şi dacă după scena asta de umilire băiatul ajunge subşef de birou?
Mare brînză să alergi în jurul mesei şi să cînţi cocoşeşte!
Da, dar subşef de birou e ceva.
După aia, poţi şi tu, la rîndu-ţi să-i pui pe alţii să alerge în jurul mesei şi să cînte cocoşeşte.

Din această perspectivă, cei umiliţi de Klaus Iohannis în direct și la oră de vîrf nu trebuie compătimiţi.
În definitiv, ce mare brînză să-ţi toarne preşedintele în cap rahat?
Îl înghiți, pentru că nu-ți permiți nici să te ștergi de el pe furiș, știind însă că după aia ești ministru.
Și dacă ești ministru, poți fi și tu autor al unor exerciții publice de umilire a altora.
Momentul jenant de la Cotroceni, imposibil într-o țară civilizată, unde asprimea nu se confundă cu gesturile de vătaf, a fost creat nu numai de fudulia de Stăpîn a lui Klaus Iohannis, dar și de supușenia de slugi a liderilor PSD.

Ion Cristoiu,

www.cristoiublog.ro