Diversiunea Monstrul cu butoiul. Azi: Ca și în cazul Jurnalistilor răpiți în Irak Regizorii stau cu ochii pe ce se spune la televizor

Publicat in Ion Cristoiu de catre Ion Cristoiu 08 August 2019 127 ori
Google+ WhatsApp
Diversiunea Monstrul cu butoiul. Azi: Ca și în cazul Jurnalistilor răpiți în Irak Regizorii stau cu ochii pe ce se spune la televizor
Diversiunea Monstrul cu butoiul. Azi: Ca și în cazul Jurnalistilor răpiți în Irak Regizorii stau cu ochii pe ce se spune la televizor

Marți, 6 august 2019, s-a dat publicității Comunicatul prin care e anunțată vizita la Casa Albă a lui Klaus Iohannis în 20 august 2019.
Să ne imaginăm dacă o clipă în opinia publică de la noi ar fi încolțit și înflorit apoi ipoteza unei legături între Gheorghe Dincă și militarii americani de la Deveselu.
Ar mai fi fost posibilă vizita?
Și dacă da, sub semnul cărei atmosfere?

Vineri, 2 august 2019, susțineam la emisiunea Cătălinei Porumbel de la Antena 3, spre disperarea cui știu eu, că în impunerea variantei asasinului singuratic și deci în excluderea ideii nu doar de Rețea pentru Deveselu, dar și de Rețea în general, chiar și de Rețea PSD-istă, își spune cuvîntul un interes suprastatal. Nu știam atunci de vizită. Credeam că e doar spaima de propaganda rusească. Acum sper că românii vor fi înțeles efortul inimaginabil de convingere privind asasinul singuratic desfășurat în aceste zile la o amploare atinsă doar de diversiunea care a dus la evenimentele din decembrie 1989. Mai mult decît efort, un veritabil război, în care au fost aruncate toate instrumentele și mijloacele diversioniste:
De la Divizia Presă a SRI, care atacă pe oricine cuteză să se întrebe dacă nu e și altceva decît implicarea unui maniac singuratic, pînă la compromiterea fără scrupule a unor instituții precum DIICOT, INML.

S-a ivit mai zilele trecute Afacerea Monstrul cu butoiul.

Ca și în cazul altor evenimente, inclusiv cel al Teroriștilor din decembrie 1989, am urmărit Afacerea de pe pozițiile jurnalistului independent.
Esența acestor poziții?
Punerea la îndoială, în numele opiniei publice, a versiunilor oficiale ale unui eveniment de mare impact mediatic.
Și, printre altele, am sesizat imediat un adevăr:
Ca și în Cazul jurnaliștilor răpiți, cineva scrie și rescrie Povestea în funcție de ceea ce riscă să devină la un moment dat punere la îndoială a variantei oficiale privind Asasinul singuratic.

Farmecul Istoriei stă în faptul că, după trecerea timpului, tot ceea ce era la un moment dat un ghem de enigme se deșiră și, prin documente oficiale, întrebările de la vremea respectivă primesc răspunsuri.
Unul dintre aceste evenimente a rămas în Istorie sub porecla de Răpirea ziariștilor din Irak. A debutat în seara lui 28 martie 2005, prin anunțul că trei jurnaliști români au fost dați dispăruți, împreună cu însoțitorul lor, Mohamed Munaf, în Irak, și se încheie luni, 23 mai 2005, cînd răpiții aterizează pe aeroportul Otopeni, unde sînt întîmpinați de Traian Băsescu, președintele României și Călin Popescu Tăriceanu, premier.

La vremea respectivă, eram un mare adversar al lui Traian Băsescu, sub semnul tezei mele că în România post-decembristă președinții, spre deosebire de premieri, de alți demnitari, beneficiază de o răzgîiere din partea presei. Situație explicabilă, prin existența în presă a unei temeinice rețele de acoperiți. Eram seară de seară invitatul lui Marius Tucă, la Antene, care ținea cel mai influent talk-show din România.

Din cîte se știe azi în chip oficial, Afacerea jurnaliștii răpiți a avut două etape:

  1. 28 martie – 1 aprilie 2005, etapă despre care ancheta penală și procesul au stabilit pentru totdeauna c-a fost o punere la cale de către Omar Hayssam pentru ca la un moment dat, prezentîndu-se drept Salvator al răpiților, să scape de anchetele penale iuțite de venirea lui Traian Băsescu la Putere.
  2. 1 aprilie – 23 mai 2005, etapa în care se spune în chip oficial că ziariștii au fost pasați unor teroriști autentici. Despre această etapă am scris și publicat la vremea respectivă un întreg serial. Puneam la îndoială teza oficială. Deoarece încă n-au apărut documentele în stare să mă confirme sau să mă infirme nu mă voi referi la această etapă.

Mă voi referi, în schimb, la prima etapă.
Potrivit anchetei făcute de mine în 2005, anchetă în care am beneficiat de surse deosebite, care mi-au dat documente, prin intermediul lui Munaf, Omar a închiriat dintr-o Piață din Bagdad mai mulți irakieni dispuși s-o facă pe teroriștii. Tot ceea ce se transmitea la televiziunile noastre despre jurnaliștii răpiți de teroriști era rodul unui scenariu gîndit de Omar și executat de așa-zișii teroriști. Chiar din prima seară, cînd a izbucnit Tărăboiul, am exprimat în direct la Marius Tucă show, îndoieli în legătură cu autenticitatea răpirii. Țin minte că m-am întrebat cum dracu de trimitea Marie Jeanne Ion de pe bancheta din spate a mașinii răpitorilor SMS-uri ample, pefecte stilistic și gramatical, care ajungeau la Prima Tv, pregătită să le primească fără ca teroriștii din mașină să nu se prindă. Care teroriști nu se gîndiseră să-i ia ostaticului telefonul. A doua seară m-am întrebat în direct, cu mare scandal, de ce nu apare invitabila probă de viață. Spre uluirea noastră, a doua zi, la Al Jazeera, urmare a unei casete video trimise postului, a apărut înregistrarea video cu Marie Jeanne, declarînd că răpitorii nu vor bani în schimbul eliberării.

N-a fost singurul caz în care, urmare a întrebărilor noastre de la televizor, în Irak se răspundea imediat în practica răpirii. Țin minte c-am avut, într-o seară, o replică în genul:
– Ce dracuʼ, teroriștii ăștia ne urmăresc la televizor și corectează din mers povestea?

Interesant e că observațiile noastre erau imediat luate-n seamă și-n țară. Cînd am spus că e imposibil ca o răpită să transmită texte atît de lungi, imediat în presă au apărut intervenții menite a explica inexplicabilul. Colegii de-ai răpitei au susținut că ea avea o abilitate genială în a scrie SMS-uri. Specialiști în răpiri (iviți cît ai clipi, ca și la Cazul Caracal) au menționat că teroriștii fac uneori astfel de greșeli precum lăsarea telefonului.
Azi, știm în chip oficial că transpunerea în practică a observațiilor noastre era urmare a faptului că echipa lui Omar rescria din mers povestea în funcție de obiecțiile din spațiul public.

E ceea ce s-a întîmplat și în cazul Caracal pentru ținerea sub control a opiniei publice și manipularea acesteia astfel încît să nu se ivească și să se dezvolte teza Rețelei.
Din acest punct de vedere, iscodirea felului în care povestea e scrisă și rescrisă în funcție de opinia publică ne trimite la realitatea numită scrierea scenariilor în cazul marilor seriale americane.
Realizatorii sînt cu un ochi la audiență și cu altul la opinia publică.
Evoluția serialului ține cont de audiență și de obiecțiile aduse de diferite instituții.

În cazul celebrului serial 24, după primul sezon, al doilea a ținut cont de obiecțiile FBI privind imaginea instituției și ale asociațiilor musulmanilor privind imaginea musulmanilor de teroriști prin definiție.
Prin urmare, în sezonul 2, Jack Bauer, cel care folosea mijloace neortodoxe în anchetarea teroriștilor e convocat în fața unei comisii de anchetă a Senatului, și își face apariția o musulmană care e angajată la FBI să lupte împotriva terorismului islamic.
Într-un alt număr voi trece în revistă momentele în care Scenariștii au rescris povestea de la Caracal în funcție de opinia publică.

Ion Cristoiu,

www.cristoiublog.ro