"Ieri seară, Poliţia Municipiului Ploieşti a fost sesizată despre faptul că în incinta unui parc de agrement s-a înecat un băiat în vârstă de aproximativ 12 ani ce se afla acolo împreună cu mai mulţi prieteni, sărbătorind ziua de naştere a unuia dintre ei. La faţa locului a fost găsit personal medical care efectua manevre de resuscitare, însă nu au mai putut salva viaţa băiatului. Din cercetări a rezultat că la un moment dat, a rămas singur în bazin, ulterior fiind observat pe fundul bazinului, în zona în care acesta avea adâncimea de 2 m. Cadavrul a fost transportat la S.M.L. Prahova în vedera efectuării necropsiei, cercetările fiind continuate în vederea stabilirii cauzelor şi împrejurărilor în care a survenit decesul".
Acesta este comunicatul sec al IPJ Prahova, care ne pune în faţa unei situaţii dezarmante. Nu e obligatoriu ca o piscină să aibă supraveghetori pentru copii, atunci când aceştia intră în bazinul adulţilor. Aşa e legea în România! Pereţii piscinei de la Ana Maria Pop sunt plini de avertismente în acest sens, iar părinţi sărbătoritului şi-au luat angajamentul tacit, prin închirierea locaţiei, că vor asigura siguranţa copiilor, inclusiv în apă. Din păcate, nimeni nu s-a gândit că atunci când se cântă "La Mulţi Ani" şi se taie tortul, părinţii-paznici vor să fie lângă copilul lor, nu păzind copiii altora.
Nici părinţii victimei nu sunt de vină cu nimic. Şi-au lăsat fiul, o cuminţenie cum rar mai găseşti, elev cu media 10 la şcoală, bine dezvoltat şi ştiind să înoate, la o petrecere acvatică, unde au bănuit că el nu va rămâne nici o secundă singur. Oricare dintre noi ar fi făcut-o.
Şi atunci, ce s-a întâmplat? Pot să vă spun cum era să mă înec eu, tot în clasa a şasea, ştiind să înot, la ştrandul Dorobanţu. Nişte amici m-au luat de mâini şi de picioare şi m-au aruncat în apă. Am întins picioarele căutând fundul bazinului, mi-am întins corpul spre suprafaţă şi am deschis cu încredere gura, să respir. Eroare! Amicii mei mă aruncaseră la o adâncime de 1.80m, iar eu aveam puţin peste 1.50. M-am speriat, am intrat în panică, şi am luat câteva guri zdravene de apă. Amicii mei râdeau pe mal, convinşi că mă prefac, că na!, ştiam să înot. Noroc că eram aproape de margine, şi zbătându-mă puţin, am reuşit să mă agăţ de bară.
Cred că puştiul ăsta a păţit acelaşi lucru. Cred că era, ca şi mine la ştrandul cu pricina, la primul lui contact cu piscina Ana Maria Pop. A sărit în apă, convins că nu e adâncă, şi s-a speriat când şi-a dat seama că nu atinge fundul apei cu picioarele. Panica i-a fost fatală, chiar dacă ştia să înoate.
Sigur, putem fi cârcotaşi. De ce nu era la piscină nici măcar recepţionera? Ce părinţi sunt ăia care lasă un invitat să se eschiveze de la momentul principal al unei aniversări? Ce prieten e ăla care, la ziua ta, preferă să înoate decât să-ţi cânte "la mulţi ani"? De ce n-au schimbat nici apa după tristul eveniment? Întrebările astea nu dau, însă, un răspuns la întrebarea: ce-o să fac eu, scriitorul sau cititorul acestor rânduri, când copilul meu va fi invitat la o petrecere la piscină?
