Dacă Iisus ar coborî mâine pe Pământ, este greu de crezut că 73% din populaţia planetei ar veni la eveniment şi că 69% dintre ei ar fi de acord că întoarcerea Mesiei este binevenită. Ăsta e hazul nostru, nu? să fim diferiţi, să avem păreri contrare şi să ni le exprimăm. La Scorţeni, Prahova, hazul nostru a dispărut: aproape două treimi din populaţie a votat duminică un om despre care nu ştie multe lucruri, şi care a fost susţinut prin minciună, şpagă şi manipulare. A fost o victorie clară a fraudei organizată perfect, în cele mai mici detalii, fraudă căreia i s-au opus nişte partide impotente şi nişte jurnalişti oligofreni, ca mine. 

Culmea, tot eu, adică cel mai mare dobitoc din lume, sunt certat. "De ce nu le-aţi făcut flagranturi? De ce nu aduceţi dovezi?" Tot eu trebuia să fac şi asta! Într-un judeţ furat în fiecare zi de minim un milion de euro, cu acordul şi sprijinul autorităţilor, eu trebuia să fiu omul care le face pe toate. Alţi dobitoci, ceva mai mici decât mine, îmi impun să fac asta, deşi nu s-au luat o dată, în viaţa lor, de vreo autoritate publică, căreia să-i scrie reproşuri de data aceasta justificate: "măi boule, eşti plătit din banii mei, apucă-te de treabă o dată!", deşi ştim cu toţii cel puţin câte un parlamentar, poliţist sau primar care merită bătaie, nu doar reproşuri.

Am 17 ani de presă şi n-am trăit niciodată un sentiment al inutilităţii mai mare decât am în aceste zile, pe tema rolului presei în evaluarea politicienilor şi politicilor duse la nivel local. Pe de altă parte, sunt  un norocos: am avut, în aceste zile, privilegiul să aflu, direct de la sursă, cât de dobitoc e poporul român. Nu pentru că scorţeştenii l-au votat pe ăla (şi dacă votau pentru opozant în proporţie de 70% era la fel de grav), ci pentru că oamenii ignoră dreptul de a avea altă opţiune decât turma din jur, iar asta îi face pe toţi nişte dobitoci. Nu mai mari decât mine, probabil...

Nu ştiu ce se va întâmpla la Scorţeni, după alegerile de duminică. Nu ştiu dacă noul primar se va îmbăta zilnic sau le va face oamenilor şcoli, drumuri, locuri de joacă, locuri de muncă, dispensare şi trotuare. Nu ştiu decât că n-ar fi trebuit să mă futa grija de scorţeşteni, probabil cei mai informaţi oameni din România rurală a acestui an, datorită mie şi altora ca mine, dar care şi-au vândut viitorul pe un cozonac cu miros de peşte. Scorţeştenii sunt bine acum, au de mâncat şi de băut cel puţin 3 zile, adică exact cât orizontul lor, iar eu  mă uit în portofel şi văd că-mi lipsesc nişte bani. Mă uit şi la audienţa ştirilor despre Scorţeni, cu mult sub cele normale, şi-mi pun serios întrebarea dacă nu cumva am devenit foarte, foarte, dar foarte dobitoc: "cine pula mea am crezut eu că sunt, de mi-am imaginat că locuitorii comunei Scorţeni au nevoie de mine?!".

Cel mai trist este că trebuie să las capul jos când cea mai frumoasă fetiţă din lume mă ceartă că trei din patru duminici nu ne-am jucat, plimbat, distrat, pentru că eu m-am ocupat de ceva cu mult mai puţin important decât ea: nişte dobitoci, dintr-o comună oarecare din România..